eunescu09
144 poze   276076 vizite

Adaus la sunt

Adaus la sunt


încerc să spun ce sunt
în şiruirile coarnelor de melc
peste care o mână grea leagă noduri abstracte

sigur o amintire
a unor lanţuri despre care nu se ştie nimic
altfel nu aş avea acizii ribonucleici răsuciţi
ca o scară de zale fusiforme

o plăsmuire de gând
altfel nu aş avea puterea să visez despre
timpuri paralele cu timpul meu

sigur un descântec din preistorie
altfel nu aş merge la preot
să îl văd cum îşi face cruci

grija naşterii
ştiu că asta sunt
altfel nu aş fi proscris pentru doi ochi
doi sâni
un trup

sunt întruparea de mamă
de tată
de bunici
de imperii de nume care s-au adunat
să mă zămislească

nimeni nu a intrat înauntru
nici dincolo de când nu voi mai fi
nu a intrat nimeni
să îmi scrie pe oglindă
ce nu sunt






Am jefuit copacii de frunze



firişoarele de nisip ascund
bucăţi din noi
de pe când eram sânziene
în flacările albastre din marginea mării

apa era o mare de dor
gândul era gând de iubire
vântul tremura în atingerea aerului dintre noi
devenind primăvară

destinele noastre uitau
că tu eşti tu
că eu sunt eu
băteau ritmul aceluiaşi trup
ascuns în urnele de nisip
de sub pleoape

tu ştii
şi eu ştiu
am jefuit copacii de frunze
să prefacem lumina
în sărut



Amintiri necenzurate


bună seara amintire
nu te sfii poţi plânge
liber
în ascunzişurile tale de labirint
dă drumul cascadelor
ascunse
lasă apa ochilor
să-ţi inunde vulcanii
deschide barajele tăcerii
eliberează-ţi furtuna
şi urlă urlă sălbatic în noapte
nu e nimeni să te audă




Atingere



am simţit cum copacii coboară spre mine
punându-mi lângă tălpile arse
frunzele lor cu gust de eden

rănile care ieri plângeau după gura unui şarpe
s-au ascuns sub balsamul unei atingeri
care nu era lumină
care nu era vânt
care nu era foc mai foc decât arderea lor
nici apă nu era
nici liniştea gheţii
ascunse în gravitaţia unei bătăi de inimă
erau chiar inimă
inima ta
strecurată în linia foarte strâmtă
a aerului care salaşuie între noi



Au înflorit cireşii la Auschwitz



au înflorit cireşii la auschwitz
hrăniţi cu trupuri descompuse de evrei
tineri
cu sâni de femei încă necoapte
cu lacrimi de copii inocenţi
udaţi din belşug de blestemele celor mai bătrâni ca ei
fişiere înmatriculate pe şiruri de numere

copii germani aşteaptă să dea în pârg
fructul de cireş purpuriu

ei ştiu că mamele le vor aduce la cină
cireşe mari coapte
sângerii în pulpa dulce

taţii germani îngrijesc cu sudoare cireşii de la Auschwitz
dandu-le sânge în loc de apă
carne descompusă aerob în loc de gunoi
oase de om în loc de dren ştiind ce mult iubesc copii lor
fructele coapte
de cireş



Câinele de pază


câinele meu de vară se întâlneşte
cu câinele tău de toamnă
fluturii mei veniţi de cu primavară
îşi dau bineţe cu viermii tăi de mătase
aşezaţi direct pe piele
eu însumi născut mai de cu ziuă
îmi aşez capul pe buturuga din faţa casei tale
să probez cât de tare se pot amesteca noţiunile
de ne-noi



Cântec gol


un cerşetor îmi cere un gând
un gând imi cere atingându-mi buzunarul hainei
nu am nici un gând în gândul meu
nu am nici o tresărire în liniştea mea
în general nu am nimic
port doar nişte chei albe în buzunar
pe care am pus câte o literă
să ştiu care e o cheie mare
să ştiu care e o cheie mică
care e de la intrare
care
nu
de la ieşire nu am
cerşetorul îmi cere spăşit un gând
iar eu nu am gânduri la mine





Cântec vechi


senzaţia atingerii pare
a fi
sângele literei dezvelit ochiului cenuşiu
al nefirii

nimic nu e viu în afara zbaterii
numic nu se revoltă înainte de a fi

eu muşc din tine
cum aş musca din Dumnezeu
şi strig cărnii
poemului care eşti strig
să nu pleci auzi să nu pleci
niciodată din mine



Căpşuni


m-aş culca cu tine
într-o căruţă
plină cu fân
mirosind a fân,
îmbrăţişaţi în fân,
în noaptea primelor căpşuni



Ce e un gand?


ce nesfârşit e gândul care întreabă ce e un gând
dumnezeirea adusă în punct
pentru a desluşi imensitatea
aflată dincolo de ea

atât de puţin suntem în afara logicii
care
ea singură este mai mult decât sine

chiar şi lumina e un gând
modul de a defini ochiul în afara
şi înlăuntrul său
în puţina sa atingere care nu e deget

chiar şi mirosul e un gând
adausul de dumnezeu pentru rănile care nu au nume
fără să îşi cunoască troienele din război

doar inima nu e un gând
uneori ea e femeie
pentru când sângerează sub coasta lui
alteori e bărbat
când capătă conturul sânului ei
niciodată gând.

gândul doarme la subţioara inimii
nesfârşind să se întrebe
ce e un gând dincolo de iubire



Ceasul nepotrivit


seara ceasurile care nu au fost utilizate
sunt aruncate la gunoi
cu tot cu secunde
şi se încarcă altele de la magazin
sperându-se că orele acestora vor fi mai bune

nici în tomberoane acestea nu sunt mai cruţate
căci acolo se întâlnesc adesea cu şuviţe de păr dăruite
în ceasuri proaste la ore nepotrivite
când eclipsele de lună au greşit buzele
şi au sărutat la întâmplare

mai sunt pe acolo şi clepsidre sparte care nu uită
că au fost zvârlite după porumbeii golaşi
doar pentru că cineva le tăiase piciorul
în lipsă de inel la breloc

dar cel mai rău e când ajung făţă în făţă cu batistele de dămă
e atâta pornire pe ele
şi sunt atât de sfârtecate
încât arareori secundele îşi mai găsesc freonul
şi putrezesc înainte de răsărire

cele care scăpa sunt aruncate la gunoi
recuperate de căutătorii de comori
şi puse în muzee pentru ai minuna pe cei care
încă nu şi-au făcut baie într-un ceas



Ciclu de drum


construiesc casă pentru când vom fi doi
chiar dacă locuiesc confortabil în casa mea de unu
de la naştere suntem unul
ştiu de la mama
apoi când murim tot unul rămânem

un timp locuim singuri
având intrândul nostru separat
ne place să ieşim la balcon pentru a petrece luna
în feriga ei căutare de alte case
zâmbim
e frumos să vezi cum se fac unii de râs încurcându-se între perdele

nu stăm mult aşa
vine o lacrimă
(nu se ştie de unde vine)
care răscoleşte patul hainele florile de pe verandă
şi e musai să ne facem o casă de doi

construiesc casa cea nouă
să am loc în mine când voi vrea să mă răsucesc
să am rădăcină sub pleoapă
care să crească dincolo de propriile atingeri



Cine eşti tu în dimineaţa asta


Cine eşti tu în dimineaţa asta
în care lupii au rămas agăţaţi de obloane
certând luna
că a îndrăznit să îmi intre pe fereastră
tot lup


Cine eşti tu, cine suntem noi



cine eşti
cine suntem noi
atât de însetaţi de liniştea luminii
aşezate la margine de câmp
boare
gând
fulg alb
de păpădie
o stea din cer căzând

cine eşti tu
cine sunt eu
a cui e imaginea strigând în limba
suavă
neântâlnită pe stradă
nerostită la televizor
nepredată la şcoală
de toţi cunoscută
tălmăcită în cuvinte pure
in cor

cine eşti tu
cine sunt eu
ce se preumblă pe lângă trupul nud
ca o umbră strălucitoare
ca o însoţitoare fără simbrie
ca o cadână pe viaţă de stele dăruită
în legământ

cine eşti tu
cine sunt eu
a cui e privirea care intra în noi
ne descoase fir cu fir
ne împrumută din căldura-i sublimă
ne încântă
ne alină
ne foarfecă fiecare gând
dăruind noaptea
de lumină

cine eşti tu
cine sunt eu
stamina din cerul albastru
curcubele din ploaie
porumbeii albi veniţi în peţit pe prispa unor şoapte tăcute
privighetori cu acelaşi nume
un pluralul la singular rostit
cine eşti tu
cine sunt eu



Cine eşti tu, sine


cine eşti tu sine
întreb văzduhul întrupat într-un porumbel singuratic
pacea din tine pacea din tine pare a spune el
ocupat cu un uliu albastru

dacă tu eşti aceea de ce nu am pace sine
şi plâng
pentru că pacea sunt eu
tu eşti aşezământul care îmi permite să fiu
războiul care tânjeşte după un armistiţiu de o zi
tu nu eşti nimic în afara liniştii mele
născându-mă în tine tu mă invoci
cum îl invoci pe Dumnezeu
fără să înţelegi bezmetic ce eşti că toate noţiunile
de tine
sunt invenţii în propriul tău curcubeu

bine dar cine eşti tu sine
taci vorbeşti prostii



Cine eşti tu


cine eşti tu
te-am întrebat de o eternitate de ori
de o veselie de întrebări te-am întrebat
cine eşti tu
rouă care cazi
pe atingerea degetului

ai râs
râsul pădurii
îmbătat de adierea lunii
când ciuta işi dăruie singurătatea
clipei
unei atingeri de vânt

cine eşti
cine sunt
cuvinte pe care le urnesc cu greu
înlăuntrul cercului sfârtecat
de bătăile în coaja-mi subţire

poate eşti cine să ştie cuvântul
nici zeii nu ştiu de ei în ceruri
cum ar putea să mi se arate
ochii cu numele tău pus pe ce nu eşti

cine eşti tu
te-am întrebat de o eternitate de ori
de o veselie de întrebări te-am întrebat
cine eşti tu
rouă care cazi
pe atingerea degetului



Cuvinte libere


vorbe cărora le spuneam scrisori
se plimbă fără timbru fără poşta română
prin grădina alambicată
a eterului

mii de aşezări verbale cărora le spuneam răvaşe
îşi iau zaborul
prin hătişul primitor în toate
al internetului

expeditori
destinatari
purtători de mesaje
sunt prezentii în lipsa lor de nume
îndrăgostiţi la comandă de un chip
de o silabă
de o clapetă cu titlu de site

iubirea zboară de la o pleoapă la alta
buzele se transformă în vis
intersectând poveştile cu soarta nemărturisită
a unei iluzii

iubirea
siluită cum e
de neatingerea firească a degetelor
îşi face loc printre crăpăturile verbelor
descheiate la piep
ziua
seara
noapte de noapte
ca un simplu dar
de cuvinte



Cuvinte pentru soţia mea


cuvintele mele pot să alerge
să zboare
ele vor spune mereu mai puţin
decât înţelesul unei priviri
aşezate cuminte între genele tale

pot să gesticulez
să râd
să sculptez
desenând în aer aceleaşi cuvinte
pe le care înghesui sub perină
ochii mei vor spune mai mult decât se poate înţelege

pot rupe vântul
iarna
fiorul unei veri
în cuvinte desluşite doar de poeţii abstracţi
privirile mele îţi vor spune mai mult
mult mai mult
decât un simplu te iubesc



Dacă vii cu mine


dacă vii cu mine
înseamnă că te iau cu mine
că ochiul tău îl pun lângă ochiul meu
privirea dinlăuntru peste zigzagul de afară
ca intr-un tunel de erbacee
pornind din frunte până spre călcâi

vezi
până şi contemplarea capătă sensuri verzi
porumbeii se ţin de aripi
cum se ţin flăcăii de urma unei fete mari
în zi de sărbătoare

dacă ai să vi cu mine
înseamnă sigur că te iau cu mine
că mâna ta devine mâna mea
că spaima din năuntru se amestecă cu voia din afară
ca în paginile unei cărţi unde el cântă serenade
iar ea
tunde fără rost iarba de la poartă

dacă vei veni cu mine
eu am să fiu tu
tu ai să te pierzi înlăuntrul meu
ca o apă în râul de la marginea serii
şi mereu vor trece pe acolo călare
pajii născociţi în vis


da
dacă vii cu mine
ştiu
înseamnă că te iau cu mine
dar dacă nu vii
dacă nu ai să vii






Dă-mi ochii tăi cu împrumut


ochiul meu stâng s-a despărţit de ochiul meu drept
fără a-şi spune vreo privire
în gând

pur şi simplu unul din ei s-a întors în grădina edenului
pentru a strânge urmele de paşi
ascunse sub frunze de ferigă

el ştie
ochiul meu ştie că fiecare unduire a frunzei
e o fântână a ta
smulsă cerului

el înţelege
ochiul meu înţelege că lumina s-a inventat
pentru a putea mărul
frunza
şarpele
să vadă aevea crinul de soare
aflat în bobocul sau dintâi

şi simte
ochiul meu simte că parfumul floral
într-o zi i se va prelinge pe trup

ochiul meu celălalt e umbră azi
sub aripa piciorului tău
unde doarme
visează
cântă
povestea Edenului readus pe marginea buzei

dă-mi ochii tăi cu împrumut
fii bună da-mi ochii tăi
ar fi trist să îi tulbur pe ai mei
când unul reinventează Facerea
celălalt descifrează tainele Creaţiei
din viul unei atingeri





Daţi drumul la câini


Daţi drumul la câini la câini mari
la câini negri la câini lupi
obligatoriu negri obligatoriu lupi
să sfâşie carnea ce încă mai ştie
de tine
de mine
de noi
de filozofica adâncire în iubire
de ancestrala nevoie de amor

Daţi drumul la câini
să sfâşie să muşte să rupă bucăţi mari
de carne cu sânge
de sânge cu carne
să împrăştie vântul ce-a purtat vise
să alunge stolul cu porumbeii de dor
să risipească zării buburuzele flămânde
şi mereu mereu
iubirea să nu îşi mai strige
steaua
noaptea
parfumul
fierbintea-i unduire
celui ce nu a învăţat să zvârle piatra de râu



De ce taci, tati, de ce taci


trăiesc în vremelnicia gândului cuiva
şi îmi e interzis să zâmbesc
fără aprobare
la tv apar îndemnuri de solidaritate
e necesar să construim un canal
pentru alimentat prăpastia conştiinţei
cu un aval superior
din amonte vin toreadorii descrierii de fapte antisociale
şi ne spun
tu
şi tu
şi tu
aveţi menirea de a lucra la desecare
de ce eu întreabă o vorba
dar eu
dar eu
se învălmăşesc spaimele să întrebe
cu ce am greşit
ai râs fără aprobare
fără înscris
ai distorsionat logica pură a concentrării
pe când conducatorii supremi elaborau strategii
de pocker domino sau bridge
mai mult
ai dat drumul la gânduri
perturbând undele logicii lor absolute
dar te iertăm
uite
ai libertatea de a construi un canal
o albie colectoare de minerale pentru agricultorii patriei
un puţ pentru lilieci şi platani
o mare pentru cei saraci
e onorant să construieşti socialismul
trăiesc în vremelnicia gândului cuiva
şi îmi e interzis să zâmbesc fără aprobare
aşa că tac în modul cel mai profund cu putinţă
superior şi absolut
un copil copilul meu mă întreabă cu disperare
de ce taci tati de ce taci



De la apus la floare

“Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă,
Ci totul se transformă.”
Antoine-Laurent Lavoisier


nimic nu e altfel decât a fost
poate liniile să se adâncească mai mult
pe curbura pietrei
e posibil chiar ochiul
să se desprindă de pe cercul său
pentru a atinge umerii goi
se poate

lucrul însă e definit în sine
fără a se rupe din interiorul jurului
dincolo de a fi

el aşa este mereu
lucru
sine de minuscule întârzieri
care nu se pierd
nu se câştigă

alergă de la o trecere la alta
ca ochii unei fete de la apus la floare
în definiţie de fluturi
fără a rupe auzul de retină

uneori se amestecă
ştiu
latră înspre pământ sub formă de pom
de apă
de reacţii care ating atomii
dar nu pleacă niciodată din pântecul firii
care există
nici de murit nu moare
ca lucru în sine

nu te căuta mai departe de tine
căci tot ce e
îţi seamănă fără să fii



Declaraţia sinelui


ceea ce este iarbă nu poate fi gând
alb negru violet
obligatoriu a se câştiga printr-o atingere
chiar câştigul ochiului se pierde
în povara rădăcinii
când muscă şarpele infernul unei alte lumi

ceea ce este intim
obligatoriu definit ca şi univers
nu poate fi răspândire
din pace în linişte
ca o furtună de timp

ceea ce eu privesc nu poate fi mai mult
decât eul meu răspândit apei
în tremur de oglindă

pur şi simplu
nu poţi fi în afară de tine
eu în singular
gând
spaimă
breloc al nopţii
şi iarbă când plouă

ne naştem din femeie
să nu uiţi
dar murim singuri
în propria nelinişte



Deodată


întreb gândul
de ce gând ţi-ai clădit ochi noi
albaştrii ochi de cer
şi acum plămădeşti atingerea
privirilor
pe coborâre de rouă

întreb vântul
de ce vânt ţi-ai chemat mişcarea
să fie vis în tăcerea nopţilor
mele
uitate intr-o clepsidră
plumburie

greieri albi îmi despică pleoapa
din starea firească de a pluti
în propriul înveliş

totdeauna am fost sincer cu mine
nu m-am întrebat
cum ar fi
să mi se facă atât de dor
încât să muşc adânc
din carne

am crezut că ştiu
recunoscându-mi dreptul de a fi
înlăuntru şi în afară de mine
senzaţia de foc care aleargă

deodată
am simţit altceva
nu mai eram eu din gând
nu mai era starea plimbată prin nori
cu fără a şti
cu fără a întreba
ce fel de vis e aevea în vis
gândul meu

deodată
spaima a căpătat chip
deodată
lumina s-a întrupat în cerul care era femeie
fără să ştie tremurul de ce e tremur
nici punctul de ce a ieşit din punct
devenind lege universală

deodată
ai fost tot



Despre linişte


despre sine nimic
despre logica fructelor
putem vorbi
despre existenţa aerului
putem discuta
chiar şi invocând raţiuni din afara rotundului
despre golul clădit de cuvinte
putem emite analize
teorii abstracte şi nude
cu deformări acceptabile ale contemplărilor
de a fi

sigur putem să facem toate astea
putem să ni le legăm de picior
pentru când vom avea tăria ruinelor
dacă pricina de a le gândi
nu ne-ar fi oglindă

slugile cerului
lumina stelele spălătoreasa lună
îşi caută înfăţişări în coiful literelor
ca o criză de timp adâncită în propiul trup
fără limita adevărului răsfirată
în potcoave de cal
şi cântă

tot ce se poate şi nu se poate
se adânceşte în vedere

tot ce se tace şi nu se tace
se încearcă prin disecţie

cercul însuşi îşi desprinde învoiala
din mijlocul ochiului
şi se adânceşte în mare
ca şi când hăul marin s-ar sorbi în el

într-un seminar al gândurilor
e lipsit de bun simt
să dormi pe meteoriţi



Dincolo de punct


până la un punct
toate liniile converg spre aceeaşi destinaţie
ca şi cum ar fi un singur destinatar
în cutiile poştale

apoi liniile adiacente intră în grevă
cuvintele se răscoală fără a se şti de ce
caii nechează speriaţi
păsările de casă devin migratoare
bezna aleargă peste zi
gonind chiar şi stelele din cer

poate e mai bine
că nimeni nu a venit de dincolo de blestem
dar prea sunt egoişti



Doi fără unu


nu am ştiut niciodată dacă gândul meu
este ochiul meu
trecut prin ideea unor lucruri
despre care se spune că ar fi

poate aşa se întâmplă
când obiectele se lovesc de mine
fără să ştiu dacă eu îmi lovesc piciorul
de aer
sau nepriceperea din jur
se izbeşte intolerant de liniştea mea

durerea devine un ghimpe
când lucrurile pe care nu le cunosc
îmi vin în mijlocul ochiului
(nu
nu ca un sărut)
strigându-mi obraznic despre ceva
ce ar trebui să fie în toţi ochii

recunosc
nu am ştiut niciodată dacă gândul
e mai mult sau mai puţin
decât un ochi
păcălit de ideea vagă că eu aş lumină



E atât de frumoasă, ea!


e atât de frumoasă
ea
nici nu mai întreb de ştie să scrie
de foloseşte cuţitul la carnea crudă
de are obiceiul să uite cine i-a dat de bună ziua
ori dacă ştie a găti

mâinile ei sunt atât de frumoase
ochii limpezi ca un soare desenat în oglinzi,
buzele fine precum catifeaua unei scoici
născătoare de perle
nasul mic
ca un spiriduş ascuns în falduri de curcubeu
apoi gâtul sânii ca două galaxii în faţa unui munte de soare
trupul subţire
piciorul dantelat în perfecţiunea unei idei

nu
e atât de frumoasă
ea
nici nu mai întreb de ştie să scrie
de foloseşte cuţitul la carnea crudă
de are obiceiul să uite cine i-a dat de bună ziua
ori dacă ştie a găti



Ego


nu există ceva în afară de a fi
sinele de el
el, autohton şi universal în cer
şi fără de cer
mereu absolut

uneori îi dăm nume
îl punem în formă
ca şi cum l-am desena pe aripa unui nor alb
apoi
noi deasupra de sine
îl plimbăm dintr-o silabă în alta
fiind discernământ atât cât îl încăpem
sigur mai mult decât putem atinge
mai puţin decât putem înţelege
de la un gând la alt gând
mulţumiţi că uite suntem deasupra de întelegere
până unde suntem

e un chip de a fi sine
desăvârşit şi fără închipuirea de a fi
în cerul sau ne-stătător

e aură pură în propria sa galaxie
veşnic în sine
neştiutor în îndemânarea de a se multiplica
dincolo de lăuntrul atins
se defineşte pe de-a întregul
absolut
ca o desăvârşire de ceva
fără să fie punct
mereu în sfera arzandă înglobând universul
fără a se şti mai mult decât cer
niciodată închipuit cum ar fi să fie fluture
ieşit din sinele de sine
până ieri orizont


El


el nu a ştiut niciodată să deseneze cu adevărat
cuvintele lui păreau mereu neterminate
nici şoaptele nu se defineau în întregime
doar mâinile degetele alergânde
fina atingere a cărnii
reuşeau să întregească picture


Eminescu


Mihai............. hei Mihai...........
se aude şi azi glasul copilei strigând un munte
prăvălit în marea pavată cu lacuri albastre
şi tremurânde trestii

Mihai............. hei Mihai...........
Harieta face exerciţii de logică
imitând glasul naţiunii de peste mii de ani

auziţi
sara pe deal încă se mai aud talăngile poemului
coborât din izvoarele pădurii
pentru a învălui treptele unui templu antic
şi oricâte buburuze vom trimite să
danteleze punctele cardinale
înapoi vom primi tot 5 scrisori
cu împărati si proletari
cu flori albe de plopi fara număr
încrustate în pergament alb



Eram atât de sărac


eram atât de sărac
încât rămăseseră plopii fără frunze
iar buburuzele îmi reproşau mereu ceva
din cerul gurii

nici nu am ştiut că s-a dat liber
la balul de nisip
iar câştigătorii pot lua castelul acasă

atât de sărac eram
încât m-am speriat că în faţa lacurilor mele
o poveste şi-a cerut calul unei libelule
albastre
şi m-a apostrofat
tu

cred că eram prea sărac să continue



Estetica unui gând


estetica unui gând
străbate pubertatea tăcerii
sub formă de îndoială pură

erezia unui vlăstar visat
adânceşte pictograma
netedă a curiozităţii

esenţa existenţială
nu e că sunt








Eşti atât de frumoasă


eşti atât de frumoasă încât
frumuseţea însăşi devine geloasă
pe ideea de sine



Eu sunt tu


ţi-am spus mereu eu sunt tu
doar că am altă formă
pentru a mă şti
pe mine
când nu mai sunt tu
deşi eu ştiu
mereu am ştiut
că nu pot fi altfel



Eu punctul


a trecut ceva prin mine
grăbit să prindă crepusculul dimineţii
din doi
deodată m-am simţit punct
un punct în mine însumi
nu eram mai mare decât fusesem
nici mai mic
aveam o singură formă un singur aşezământ
fără să mai am senzaţia dispersiei
brusc după ce a trecut prin mine
m-am simţit punct un punct în mine însumi
strâns ca o moluscă în jurul propriului afront
târziu
abia târziu am înţeles
că nu pot fi mai mult decât sunt
nici mai puţin
aerul care mă desenează e tot ce trece dincolo



Fata cu nume de dans desena


fata cu nume de dans desena
pe asfalt
îngeri albi

nu sunt îngeri
grăbesc unii răspuns
sunt stele vii
spun alţii mai proaspeţi de ochi

dar fata desena
mereu desena îngeri albi
strălucitori
pe asfaltul din palmele mele



Femeia ca un vis


tandră
suavă
fidelă
nestatornică
atentă
arzândă
irascibilă
sensibilă
inteligentă
nativă
poveste de dor
esenţială celuilalt



Fluturele


nu există ceva în afară de a fi
sinele de el
el autohton şi universal
în cer şi fără de cer
mereu absolut

uneori îi dăm nume
îl punem în formă
ca şi cum l-am desena pe aripa unui nor
alb
apoi
noi deasupra de sine
îl plimbăm dintr-o silabă în alta
fiind discernământ
atât cât îl încăpem
sigur mai mult decât putem atinge
mai puţin decât putem înţelege
de la un gând la alt gând
mulţumiţi că uite
suntem deasupra de întelegere
până unde suntem

e un chip de a fi sine
desăvârşit şi fără închipuirea de a fi
în cerul sau ne-stătător

e aură în propria sa galaxie
veşnic în sine
neştiutor în îndemânarea de a se multiplica
dincolo de lăuntrul atins
se defineşte pe de-a întregul
absolut ca o desăvârşire de ceva
fără să fie punct
mereu în sfera arzandă înglobând universul
fără a se sti mai mult decât cer
niciodată închipuit cum ar fi să fie fluture
ieşit din sinele de sine
până ieri orizont



Foame


întrebare
de ce trebui să mă împart pe mine
în bucăţi de nelinişti
puse statutar pe marginea unui gând
care nici măcar nu e al meu

toată lumea ştie că gândul tău
se hrăneşte cu mine
toată lumea ştie că mesele gândului tău
sunt pline de mine
că în cămări ai dosit resturi mari din mine
şi îţi place teribil să muşti
din părţile cele mai sângerânde
ale sinelui care sunt

poate ar trebui să fie invers
eu şi cina
amestecaţi într-o lâncezeală de ospăţ
dar tu spui că nu
nu poţi fi căprioară înainte de a te confunda
cu soarele

ce să fac muşc aerul prin care treci
flamând de foame



Foamea urlă a pământ


în spaţiul închis al pereţilor
goi
învăţ să mor singur

trupul încă mai frământă ceva
după urechea minţii
bolborosind silabe cu păienjeni

zidăria îşi face de lucru şi
uneori
exersează lecţia prăbuşirii în gol

nu e nimic de făcut
foamea urlă a pământ
a om



Furtuni personale


ramurile mele
mâinile
gândurile de care uneori se anină o frunză
se încurcă precum un năvod
răscolit de monştrii marini

drumul către vale
către deal
urcuşul ca iluzie
a percepţie dusă dincolo de sinele orizont
îşi caută urmele
în spuza fără formă a unei fântâni seculare
visând sânziene pe malul pârâului

mersul ca mers
tăcerea ca tăcere
întoarcerea în timp
se înscriu în nelogica alergare a acelor unui ceasornic
fără instrumente de măsură
de care doar s-a auzit că ar fi

ramurile mele
mâinile
gândurile de care uneori anină o frunză
se joacă de-a baba-oarba
în vântul unei dimineţi spălăcite
rupând bucăţi mari,
de furtună
pentru desert



Gând pentru soţia mea


i-am propus celui de sus un târg
simplu curat cinstit
dacă într-o zi va avea în gând
să ne cheme în vizită pe unul dintre noi
să fiu eu acela
tu încă mai ai treabă prin curte
o nuntă de făcut
câţiva nepoţi de învăţat
ce sunt ghioceii
acum îi aştept răspunsul
am vorbit cu un înger ieri
mi-a promis că e bine



Gândul din spatele gândului


în fiecare gând există o formă a analizei
care bântuie orizonturile neatinse ale sinelui
fără a o rosti

intuiţia din spatele gândului nu e stăpâna firii
de aceea doarme
în marginea şoselelor
părând a uita să se trezească

labirintul formelor el însăşi e un gând
despre cum ar trebui să se aşeze circumvoluţiunile
în paradigma interiorului
tremură

ni se spune
s-au inventat divinitaţi abstracte
dar stim
lumina din spatele gândului hăituită de lene
e gata oricând să muşte
când ghimpele îi scutură pleoapa



Gândul


gândul e venit din afara oaselor
din afara mâinilor care îl pipăie cu stupoare
neânţelegând cum nimicul
poate fi atât de el
atât de ne-însuşi transmisibil
de la o atingere la alta

e născut în afara frunzelor ne foste copac
în afara florilor nestrigate legendă
în afara luminii dintre două anotimpuri
care există
fără a fi mâine simetric cu azi

se naşte devorându-se pe sine
de la a fi la a fost
alegându-şi imgini din nisipul în formă de clepsidră
al privirii
fără să îşi suduie pleoapa

el e gând
in sine adancit ca nefiind

de câte ori oasele devin pântec
el
gândul
îşi strânge ghilotina subţiorilor respirându-se pe sine
până la dispariţie



Gânduri


nu a iubit-o niciodată cu adevărat
spun părinţii mei

eu nu îndrăznesc
să nu mă gândesc la ea



Gheorghe


ghe ori ghe
ghepard
gheretă
gherlan
gheană
gherlă
ori gherghef
mama femeie de la ţară
s-a impidicat de o buturoagă
uitată langă vatră
şi a pierdut un h-aş
ce a rămas
un ghe fără şezut
din care pe furiş
cineva a scos un ge
gen
geamăn
germen
gentilă gemandura
a unui ge asuprit de ger
mama a uitat să îmi spună de ce
iar eu copilul germinat din geometria
unei himere generale
întreb
asemeni unui hamlet autohton
ge
ghe
ge ori ge
ghe ori ghe
ori ori



Să mâncăm


hai să mâncăm
eu am să muşc din sânul sidefiu
ca un copil însetat dintr-o poveste cu zmei şi sânziene
tu ai să mănânci cuvinte înmuiate în rouă de mai
eu am să savurez bucată cu bucată
trupul tău sclipind a primăvară
tu ai să guşti cu sfială din şoapta
preschimbată în viu
când cuvintele se vor înlănţui în trupurile noastre
vom rumenii ochii într-un amestec de cer
hai să mâncăm
vrei



Hai să murim în doi


hai să murim în doi
vom lua un pumn de ţărână să îl punem pe gând
o năframă scoasă din uz să o atârnăm de gard
trei cuie le vom pune rămăşag
într-o biserică veche
apoi
când lupii vor înnegri pe tăpşan
aducerea aminte
vom pune şi un zâmbet lângă căruţă

sigur
ne vom conduce noi pe noi
nu e nimic ilegal

hai să murim în doi
tu în mine eu în vâltoarea ta de sânge
tu în inima mea eu în sufletul tău
fiecare în fiecare
adunaţi şi răspândiţi pe acelaşi meleag al luminii
ca şi cum am fi unul
doar unul
în naşterea universală

hai să murim vrei
peste un miliard de ani ne vom reîntâlni
în subţioara aceleiaşi atingeri
să spunem şoptind cuvântul cum e să fii dumnezeu
în mintea
în liniştea
în sufletul celuilalt



Hai să ne jucăm de-a toamna


hai să ne jucăm de-a toamna
tu – o gura de vânt
eu – un pumn de praf
tu – o cupa cu flori
eu – un braţ de frunze
tu – o lumânare albă
eu – un căuş de ploaie
tu – un ilic pe cergă
eu – o ceaţă de noapte
le vom amesteca pe toate intr-o clepsidră sferică
le vom stropii cu brumă de rău
le vom cresta cu cuţitul ca pe o arătură târzie
şi le vom da la cuptor
ce va să fie ce va să fim
nu ştiu dar iarna bate la uşa




Hegel



Hegel purificã ideile la foc mic
rãsucindu-le bine sã le pãtrundã misterul
cu o frezã de dantelat cuvinte
elnu ştie cã nu existã
cum nici pana cu care asmute tãciunii filozofiei
peste concepţii şi teorii
nu e decât o vagã unealtã a imaginaţiei

dar Hegel presimte
presimte cã gândul ne gândeşte pe noi
în vreme ce Timpul şi Experienţa îşi împart ritualul
biciuind Conştinta cu incertitudini care nu pot fi certitudini

Hegel cugetã
percepţia ideilor care asmut gândurile
cãtre o pungã cu ceţuri
înainte de ai da contur în logica percepţiilor
îl face sã cuprindã focul de la picioarele sale
cãpãtând forme pe care nu le ştia

Hegel gândeşte
formele din mine sunt gânduri în care o idee
sclupteazã cuvinte
cuvintele sunt bucãţi de idei aşezate pe colturile mesei
ideile ideile ne guverneazã din umbrã

Hegel ştie
noi nu existãm
doar ideea de noi existã
ideea de gând
de contur
de fapt.
când vom murii
ideea va zãmisli o nouã idee de ceva



Iartă-ne, Rodica!


sunt atât de trist
de parcă azi aş privi întâia oară cerul
cerul devenit ruină
în inima lui Radu în inima Oanei
în prăbuşirea unui soţ
pe lângă care vom trece ca şi cum azi ar fi înflorit
prima muşcată a luminii

uite vin oameni prieteni
vin oameni străini
vin rude care nu se cunosc
să se ospăteze
lângă catafalcul unui suflet frumos şi lin

muşcă din măr muşcă din măr
îmi strigă legenda fără cusur
muşcă din măr
ca şi cum oribilul de a fura un suflet
ar deveni sublim şi diafan

îngerii lumii
o ce trist
sufletul ei nici nu a plecat
şi noi
searbăde încrucişări ale egoismului
cu spaima din gol ne grăbim să uităm
să uităm pentru a uita
că e atât de puţin drept în furtuna numită pământ

sufletul ei
Rodica Cechirdan iartă
iartă
că abia azi ne-am amintit ce frumos zâmbea



Ideia ca întrebare


am aceeaşi părere despre timp
ca atunci cand am fost la înmormântarea bunicului
o trecere din subsolul liniei
în adâncul unei iluzii cu clopoţei

se aude o goarnă răsună un tun
din doi în doi pe marginea şoselei
de parcă ar fi consemn strigăt al ochilor în poartă
”primiţi cu întunericul primiţi cu întunericul
cât încă mai vedem”
fără să ştie nimeni cât de tare ne lovim
de interiorul lui el
devenit aer în plămânii nostrii
de tremurul unei ea devenită întindere
între două priviri neputincioase

mereu am avut senzaţia că dorm
pe capul bunicului
că muşc din braţul lui că rup
cu degetele
fâşii lungi din obrajii lui deveniţi întindere
a undei de lumină mai adâncă decât golul

nu există spaţiu
acum ştiu
nu există nimic în afara imaginaţiei mele
care şi-a clădit un bunic
o soră
o poveste pe care să o lipească
unei alte închipuiri
iar de nu ar fi aşa
ne-am lovi de atâtea suflete că am uita să respirăm



Iluzii


ce pădure ar fi să fie stejarul
pus lângă colţul apei fără sfârşit
ce munte ar fi să se pomenească
stânca cu nume de babă
de ar creşte ea singură în buzele oceanului
ce tare ne-am teme noi de floare
ce bine ne-am iubi
de s-ar face de primăvară
la fiecare sărut



Îmi este dor


îmi este dor
de când nu îmi era dor
de dorul de tine
atârnat în mireasma unei crengi
de mai

dorul a venit şarpe din apele pădurii
care au crescut în loc de copaci

nici gândul nu e mai liber
muscă din el însuşi
ca din căuşul unei ploi

acum îmi este dor
dor de când nu îmi era dor
fără să ştiu că tristeţea dorului
m-ar ucide
de nu mi-ar fi atat de dor



În noaptea aceea


în noaptea aceea a încurcat tandra ocrotire
cu nevoia de a mă lovi
şi mi-a aruncat cuvintele în obraz pălmuindu-mă,
cu ochii
chiar şi când mă dezvelea

nu a fost vina mea
el s-a simţit bine ucigandu-mi sufletul
şi aruncându-i resturile
câinelui pe care îl aveam în comun
fără să vadă că eram gata să mă scufund în propriile lacrimi

nici nu cred că a înţeles de ce mă târăsc
când vorbele lui îmi împingeau grumazul
căci l-am văzut uimit
că nu rămân în picioare

în noaptea aceea m-a umilit
m-a batjocorit
şi-a înfipt unghiile în trupul meu plăpând
fără să îi pese că eram în grădină că ne priveau trecătorii
iar fetele mari numărau bumerangurile din cuvinte

a vrut să mă umilească
m-a umilit
visele mi le-a răsucit în pumni m-a facut de nefire
m-a scuipat
m-a strivit
şi a uitat să mă iubească

credeţi că ar trebui să spun ceva şi despre mine



În numele ei


trăiesc în numele ei
al ei care nu ştiu cine e ea
fără să îi adaug sau să îi şterg vreun merit
căci ea există doar în mine,
fără chip

mă las sădit
ca o primăvară pe care mâini inocente
de zeiteţi fine
o împodobesc cu lumini îmbietoare
cu flori şi verde în ochi luminoşi

mă las cotropit în numele ei,
de simţurile pe care o ştiu ea le eliberează
în câmpurile fără hotare ale inimii mele
îndemnându-le să alerge să zburde să sară
cu zâmbet şi iubire pe chip
fără să îi pese
da
fără să îi pese că nu ştiu cine e ea

în numele ei tresar şi aştept.



În ochii tăi


în ochii tăi stralucesc ape
linişti albastre
în care se scaldă luna
soarele
dimineţile
serile care le mântuiesc

apele tale curg pe obraji
răvăşind castelele albe
din plaja oceanului rămas fără corăbii

eu
ca întotdeauna
adun cioburi
de lipit pe pereţi



În pragul amintirii


iată-mi mâinile
le vezi
încă mai tremură de atingerea fluturilor
decupaţi din iarba
iată şi ochii
sunt încă flămânzi de aura galaxiilor
stăpâne peste sângele revărsat
iată
mă vezi
sunt la fel de topit ca o ploaie de vară
ce a inundat un curcubeu singuratic
de-ai să pleci întoarce capul
te rog!
poate îmi vei găsi un loc în amintire



Incertitudine


poate face adevărul insolaţie
am privit lung, eram nedumerit
-de ce mă întrebi
-aşa
-bănuiesc că da
dacă are puterea să îngheţe
dacă îşi schimbă forma şi se topeşte
dacă devine taifun măturând totul în cale
dacă e trimis după gratii
de ce nu ar face şi insolaţie
adevărul e
nu ştiu cine o va recunoaşte



Inima mi-a fost trimisă în judecată


inima mi-a fost trimisă în judecată
e inculpată intr-un proces de calomnie
şi tulburare de proprietăţi
pârâtă de cineva
pe scurt
se spune că intr-o seară a cântat serenade
sub balconul unei doamne
apoi a plecat
a revenit
a pătruns pe sub uşa de la intrare
uneori chiar şi în baie
mai mult
se afirmă în rechizitoriu că ar fi ingenunchiat în plină stradă
şi ar fi strigat cuvinte tari
de iubire
de patimă
de dor
de conjugare în doi
după care ar fi sărit gardul
să sărute genunchiul doamnei ieşite în prag
cum va fi
cum nu va fi
nu ştiu să spun
inima mea bună riscă să fie condamnată
la locul de muncă
în balconul cu trandafiri
şi va trebui să sărute în fiece dimineaţă
genunchiul rotund al doamnei
seara să o acopere
noaptea să o descopere
peste zi să o înlănţuie
iar în pauza de masă să o soarbă încet
cu pipeta
şi asta din zori până în zori
din secundă în secundă
până vor trece dincolo
unde nu ştiu cum va să fie



Între pământ şi cer


între pământ şi cer curge orizontul
formă specială de a gândi

nimic nu trece dincolo de e
nu rămâne nimic înăuntrul său
se suspendă în intrândul ochiului
fără a fi altfel decât credem

credinţa de a fi e ca şi cum s-ar afirma
fără a semăna gând cu gând în mijlocul unor păreri
ca a fi este a fost

până şi artizanul logicii
e o altă logică
adusă în cadrul aceluiaşi cerc

tu spui că vezi
sigur şi eu văd
să fie acelaşi şir de puncte
între două lumini

nu ştim

există o afirmaţie şi o negaţi;
înseamnă că există o limită de sus
şi una de jos,
o aripă care zboară
şi o tăcere care cheamă
între ele orizontul

cerul e părerea de sine
dusă în afara cunoaşterii
pământul nu are răspuns
pe el dormim

poate de aceea comparaţiile
duc către acelaşi răspuns
semănăm în gând în cunoaştere în percepţie
doar impulsul e altfel


La 15 ani



am început să îmi simt degetele cum curg
de-a lungul falangelor
în minereu alb
pe la 15 ani

în mine se năşteau alte degete
eu naştere
ele zdrenţuire de cer
puse în mijlocul planetelor
ca fiinţa care află că e.

aflam că sunt
în afara şi înlăuntrul meu
învăţam să strig că exist
existam pentru că strigam,
ştiam că strig

dar strigătul nu eram eu
era un ochi cu care nu mă născusem
dar învăţase să curgă cu mine
şi voia să fie

strigătul
fiindul fără trup
care devine împrejurul cu lăcaş în mine
respiră anevoie de câte ori
degetele curg în lungul falangelor
rupând bucăţi de carne
din fluturii albi ai unei atingeri

dacă la 15 ani eu nu eram deget
de ce striga în mine fiinţa asta



Labiş


căprioarele mor
la douăzeci şi unu de ani
simplu
curat
ca florile cerului
în miez de noapte

doar pasărea cu clonţ de rubin
mai crede în sărutul de fier
fărâmiţat în umbre

vânătoarea din munţii carpaţi
s-a dedat tăcerii
pe un pat murdar de spital



Lanţul


lanţul cu care ieri îmi legam câinele
azi e câinele meu
îl port cu mine pe stradă
noaptea mi-l aşez sub căpătâi
şi îl scot o dată de două ori afară
să muşte din lună
mai şi adulmecă peste gard
dar nu mult
că îl înţeapă ţânţarii
şi ne întoarcem să dormim
unul lângă altul
eu
cu lanţul pus de-a `mprejurul
pe trup
pe gând
pe aducerea aminte
el
devenit eu în loc de câine



Lecţia mamei


înainte de a mă naşte mama m-a învăţat să plâng
nu ştiu ce a fost în mintea ei
dar în fiecare seară după ce ai casei se culcau
mama mă învăţa să plâng
uite asta e o lacrimă
îmi spunea mama arătându-mi lacrimile ei
trebuie să o ai mereu pregătită
să se răsfrângă pe obraz
ca un râu leneş inundând câmpurile albastre
şi pe cele verzi
şi pe cele uscate
ea e cerul care plouă în noi
de sărbători
la rendez-vous-uri banale
la înmormântări
să nu pleci niciodată din tine fără lacrimi
apoi
mama îşi scotea din sân cu mâinile ei tremurânde
un suspin
un fir de păianjen pe care il suspenda
cu grijă
între pleoapa de sus şi pleoapa de jos
el e mai firav ai grijă cum îl aşezi
în liniştea sângelui
când trec pe lângă tine zeii şi uită să se oprească
nu trebuie să îl zvârli după nimeni
nici să îl creşti nu ai voie
lasă-l să se desşurubeze singur în porumbei
şi apoi să tacă
târziu
când tăcerile mele începeau să o usture
mama plângea în hohote
vezi vezi
tu să nu plângi niciodată aşa



Linişte, planeta doarme


spaţiul se umple de goluri
timpul devine neîncăpător în lăcaşurile sale
cu veşnice gânduri
cu neterminate orizonturi de aer
de întinderi peste care poemul
îşi zvârle literele nefolosite
ca şi cum ar ploua spre susul unei tăceri
uzurpate

paşii nu mai ating nimic
sub tălpile albe
e linişte ca în gândul unei străzi
prin care vântul a uitat să se rostuiască
iar sus
în mugurul unei clopotniţe încă neterminate
stau la taclale vorbind doar cu ochii
o cucuvea albastră
şi golul unei stele care s-a prăbuşit
în ea însăşi

linişte
planeta doarme



Linişte, va rog, linişte


mâna albă atinge ochii depărtării de trup
ca şi cum ar suna clopoţeii de recreaţie
e pauză
lăsaţi totul la intrare şi plecaţi
e pauză

ochiul se înfige adânc în fântâna osului
şi strigă
unde eşti sânge
măscărici al forfotei unde eşti
unde eşti carne
gondolă a venetiei unde eşti
unde eşti inimă
tu cea care împarţi şi desparţi
tu care iei tribut din privire
unde eşti

ochiul rămâne suspendat deasupra unui horn
lovind pupilele de trupul inert;
bate un clopot
linişte faceţi linişte e pauză
în covata sufletului cineva sapă un mormânt





Lipsa din sine, 1


umbra unui gând stă în spatele oglinzii
şi întreabă
mă întreabă
poţi tu lua
mai mult decât sufletul tău a încercat vreodată
să îşi măsoare credinţa

eu nu am ştiut să răspund
cum nici mama nu a ştiut să îmi spună
cât de adâncă e uitarea fuiorului
care e mai mult decât un vis
tors pe buza unei lumini

eu sunt chiriaş în mine
îi spun gândului care s-a ascuns în spatele oglinzii
ca un semn că existenţa se întinde dincolo de ceva
şi nu ştiu dacă a plânge
privit în oglindă
nu înseamnă a zâmbi
dar ştiu că uneori uit
alteori îmi aduc aminte lucruri care nu par
să îmi aparţină
încurcând timpurile între ele
iar faptul că sunt
îmi devine prin el însuşi garanţia că am fost

vezi tu
e ca o asigurare aşezată în marginea ghilotinei
de foamea clinică a unui gând
poate chiar tu eşti gândul acela
iar recunoaşterea de noi
tu gând
eu părere de gând
e doar atunci când se pune problema linşajului din amintire

tu cât poţi lua
mă întreabă gândul
eu încerc să îl răsfoiesc din a fi
cum scrie în cărţile sfinte
în a nu şti de sine
cum nu se spune nicăieri că ar fi răsărit
şi tac

cum să fiu din mine adaus la ce sunt
când nici tăcerile nu le-am chibzuit
în lipsă



Lipsa de sine, 2


aer
aer sunt
apă amestecată cu un gol în pângărirea serii
ca şi cum
ce searbăd paradis
nu aş fi atât de des ştiutul măscărici
dansând praf
ţărână
pe lujerii zilei ce a plecat

ştiu ce sunt
chiar dacă întruparea mă strânge
nemernic
paradoxul fiind în carapacea cărnii
pentru a se cere nefiresc
nimicului stăpână

îmi ating ochii
care nu sunt ochi
de gândul care nu e gând
în mod aproape banal
şi îmi spun
uite asta e o bancă
atinge-o
acesta e brutul unui copac
pune mâna
pune mâna
e nestrigătul lanţului care ucide
dincolo de sine
în trup
părerea de a fi ce nu e

îmi storc inima
care nu a fost nicicând inimă pe curbura sufletului
şi muşc
nu pot să nu muşc din zdreanţa cărnii
aşezată existenţial puşcărie peste mine
rup aerul care sunt
apa care sunt
întrebând dumnezeul
nici el dumnezeu
dar sigur absolut
de ce m-ai închis
doamne
de ce linişte a întrebării ai scris
când puteai să urli
noaptea în formă de om

eu sunt
ştiu sigur că sunt
dar de ce a trebuit să fiu tun
şi carne
şi opiul întrebării
când loc e atât de mult în goana universală
a tăcerii fără trup

nu ştii
nici măcar tu nu ştii



Lup


iată urma de lup e adâncă
mai jos un om a murit în gând
un altul a început să se lingă
din vârful unui copac
crezând că e lup
lupul cu coama răsucită purtând între măsele
iluzia din trupul omului răstignit pe pământ



M-a ceva


m-a ceva fără să ştiu ce
nici nu ştiu ce m-a făcut să cred
că a trecut un gând
sau un vultur
prin aripile cerului care eram eu
în pauza dintre o noapte
şi o altă noapte
când între ele nu ar fi trebuit să fie nimic
(aşa comvenisem cu zeul unei dimineţi
pe care am şters-o din mine)
dar mi s-a întâmplat să simt că m-a ceva
nu ştiu ce
nici ce anume mi s-a întâmplat
nu ştiu
de aceea spun că “m-a”
m-a ceva şi atât
nu ştiu
dacă a fost un lătrat de câine
că a plâns un copil de prea multe naşteri
că m-a împuns o zi
ca şi cum ar fi fost important
poate nu a fost nimic
dar m-a ceva
în piept
în apusul unei lacrimi
despre care credeam că a murit
în căţelul pământului cu care dorm
respiraţiile din mine
şi nu ştiu ce



M-am invelit in tine


ochii mei
nu mai aveam nevoie de ochii mei
i-am dat la câini să privească şi ei
cum am privit eu
eu aveam ochii tăi cu care să privesc.

mâinile mele
nu mai aveam nevoie de mâinile mele
le-am lăsat pe trupul unui viezure
să îşi pipăie cu ele scorburile
cum eu am pipăit umărul tău
eu aveam mâinile tale cu care să ating cerul

simţurile mele
nu mai aveam nevoie de simţurile mele
le-am dat unor furnici
să simtă
cu simţurile astfel adunate
cum regina devine soare

m-am învelit în tine
cu ochii
cu gândurile
cu mâinile
cu trupul tot frământat de simţuri flămânde
în coasta unui munte condamnat la nemişcare



Mana ta frumoasă


mâna ta frumoasă suavă
caldă
de mamă bună
de sotie dragă
se odihneşte obosită în mâna mea
sarmană

azi
mâna ta caldă mângâie mâna mea rece
iar eu
atât de săracul de mine
blestem carnea care îmi e carne
sângele care îmi e sânge
neputincioase să rupă răul
care năpădeşte licărul tău din ochi

iartă-mă iubito iartă-mă “mamă”
că atât de mic sunt lângă durerea ta
mare

voi ceilalţi
zâmbiţi frumos
într-o zi nu veţi şti cui
pe cine să blestemaţi




Marin Sorescu nu a existat

Marin Sorescu nu a existat


l-am căutat adesea printre pietrele vechi
de granit
cu care era capitonat orașul
am strigat cu încăpățânare la porțile Băniei
am bătut în copaci

uneori mă trezesc că răscolesc
cu piciorul
prin frunzișurile din parcul Romaneștilor
sperând că va tresări
ca setea unui munte de sare
de sub talpa mea furioasă

de câte ori îl caut
trecători grăbiți îmi spun la fel
Marin Sorescu nu a existat
acum stau răstignit pe bolta unui pod de apa
cu ochii ațintiți in mii de molecule care se zbenguie
printre solzii albi
de pești
și mă gândesc că pe acolo a curs cândva
poema despre cel ce trebuia să poarte un nume



Mărturisirea femeii


nimeni nu ar putea să spună că a ştiut
nici chiar jurii
înaintea veştii că ar fi lovit ceasul
umbra unei dimineţi
că eu
în ascunsul nopţii
aş fi intervenit pe lângă zeităţi să deschidă tâmpla unei femei
a unei singure femei
pentru a-mi face loc în gândul ei
nici ea nu ar şti
sunt sigur
să definească într-un fel anume că la operaţie eram întins
lungit de-a gandul de la nivelul frunţii
până în jurul intestinelor
pană pe unghia piciorului drept
ca o paletă a florilor răsfirată în sânul de femeie
al liniştii de a fi pom
nici eu nu ştiu ce căutăm acolo
eram
pur şi simplu eram în adâncul ei
ca un fel de a fi
fără definire în ştiinţa ştirii că sunt

pentru că nu s-au găsit explicaţii
articol de lege incriminatoriu
legiştii s-au întors la ea
femeia
singura femeie
să o întrebe cum reuşeşte să trăiască
cu împrăştierea de mine rasfirată în trup
o, juraţi dumneavoastră voi cei ce încă vindecaţi liniştea
iubirea e înăuntru
în gând în trup în bezmetica răsucire a visului
sub ochiul din frunte ca strigăt al pieptului
bucurie a cărnii în spumegare de sânge
un tot rasturnat peste tot
calm şi furibund

de unde să ştiţi voi
sunt femeie



Ne-liniştea


întreb osul frunţii ce a fost mai întâi
gândul din sfera învelită cu stânci
visul din osul aşezat în repaus
strigătul care nu se aude
din interiorul cartilagiilor
sau osul

osul râde de mine şi tace

întreb carnea din mine ce a fost mai întâi
fluviul care macină învelişul
punctul din freamătul atingerii
zbuciumul
sau carnea care ascunde în sine
labirintul trăirii

carnea râde de mine şi tace

întreb liniştea stării apoi ce a fost mai întâi
mersul ca nou născut
ţurţurii unei oglinzi sculptate
forma de gând
trecerea din nimic
în eternitatea unui război sideral
sau liniştea amorfă

liniştea mă priveşte lung şi pleacă
hei tu
tocmai ţi-am răspuns
netotule



Ne-poemul meu


îmi iau cuvântul în mâini
şi îl pipăi
îl ating pe umerii şoaptei
aşteptând din chiar sensul aşteptării
aşteptând
ca el să îmi spună ceva
să accepte
să mă privească asemeni unui gând
căruia ar avea ceva de spus
din lăuntrul sinelui său
material
în ridul gândului meu
târât prin mine

îmi las pleoapele să fie cuvânt în sine
sine de lucru stând
pe butucii literelor
lângă tărâmul alunecos al cerului
văzut
nevăzut
ascuns de spaima de mine
pe care cuvântul o recunoaşte şi o strigă
chiar tăcând
îmi pare rău
omule
locul tău nu e printre cuvinte



Nichita


nichita se întreabă
să am un gând
să am două douzeci şi şapte
şi nouă
dacă pot să am atâtea gânduri
unde o să le depozitez
la uniune
la academie
ce or să facă ei cu gândurile mele
dacă ale altora au putrezit la fereastră
să nu am niciun gând
dacă îi va căşuna vreunuia să deschidă fereastra
şi nu se va împiedica de nimic

nichita e un tip ciudat
a luat frunzele câinilor
toate
toate toate
şi le-a pus semn la picior
la gând la fiecare gând
la claviculă
ba chiar şi-a înfăşurat o mână
cu ele
să nu se vadă cum sângerează cuvinte
necuvinte
din buricele degetelor

acum stă pe un os de soare
să nu moară caii când vor câinii
şi face noduri
nod unu
nod doi
nod şapte
noduri aşezate între ape
să nu se zgârie acvilele
când despică aerul


Nichita nu e Nichita

Nichita nu e Nichita
E o bucată de cer despicată în crăpătura unui perete
Un vis pus să desfacă urmele de stele
Din albul unui os
Nici numele lui nu e adevărat
Ni
Chi
Ta
Bucăţi de cuvinte repetate cu unu
Fără a se putea multiplica în adunare
Nici nu ştiu de ce vorbim despre El
Nichita nu e Nichita Pur şi simplu nu e
E doar un albastru imens spre care se întind
Bucăţi de ochi arşi de lumină
Cuvintele
Le-a inventat el
Altfel nici nu ar exista



Nici nu se pierde


faţă de gânduri nu există gânduri
nimic nu este cum ar trebui să fie altfel
ca un gând
închis în cămaşa frunţii

un ins spunea că nu se pierde
nu are unde
nu e timp să se piardă
doar ca formă se argumează altfel
în speculaţiile lui Hegel în metafizica lui Nietzsche
sau în firescul de apă
de lemn
de floare
de fluturi prinşi în caruselul de culori
care împrăştie pământul cu forme de a fi

suntem pentru că gândim
gândul e un punct în care suntem noi
noi care ne schimbăm forma
ca şi gândul
devenind ciclic exact ce am fost în trecut



Nimic despre poezie


nu ştiu dacă ar fi existat
de nu am fi inventat cuvântul
fost şi rămas,
întâietate în faţa lui Dumnezeu

poate era îngheţul
cu care cercurile îşi robeau galaxiile
încolăcite pe sânul mort al unei idei
poate că negrul devenea atât de alb
încât se desfinţau culorile
nici despre sunete nu ştim nimic
din spargerea liniştii
în explozia de fildeş a zeilor fierbinţi
să statuăm vorbitoarele în funcţii aritmetice

pur şi simplu nu se ştie nimic despre ea
ca şi cum dumnezeirea nu ar fi îndrăznit
să o atingă cu ochiul
înainte de a zămisli lujerul primei femei



Nimic nu e altfel


din logica punctului doarmit în mine
nimic nu e altfel
decât a fost la prima înfăţişare
fluturii nu dorm
îşi mută ochii dintr-un loc în altul
precum polenul se plimbă din sărut în sărut
şerpii de apă nu muşcă
tânjesc după imagini calde
şi niciodată nu mi-e foame
niciodată nu mi-e sete
merg contra timpului care îmi seceră faţa
îmi loveşte picioarele
îmi fură aerul
fără să ştie că nu am să mă opresc
chiar şi oasele i se vor opune
şlefuindu-şi albul
chiar şi oasele mele îi vor striga
că au destul timp
să nu moară indeajuns
chiar şi părul meu va dormi
peste risipa de timp
niciodată
nu mă face mai sărac
niciodată
nu mă face mai bogat
nici moartea
nici crivăţul luminii nu capătă sens
dincolo de punctul care sunt eu
nici măcar creierul nu e luminos
nici măcar creierul nu umbreşte întunericul
e o adâncitură în echilibrul pietrei
unde se adună peştii zburători
materia rămâne
fulgerul loveşte spaţiul cu bucăţi mari de timp
rămânâd la fel



Nimic nu se pierde….


nimic nu e altfel decât e
unu rămâne unu
chiar dacă îl desţelenim în părţi componente
seara dansează toate la acelaşi foc
şi se întregesc

nici ochii nu sunt mai mult decât ochi
ei ţin loc de privire
iar de îi pierdem imaginea rămâne la fel.
doar văzul se mută în altă parte

sângele e lacrima unui conglomerat de suflete
care circulă

copacii
copacii sunt lemn
un câine nu e altceva decât un câine
până şi orizontul rămâne orizont

există însă o forţă care ia de aici puţin
ca să adauge dincolo mai mult
apoi schimbă vârstele între ele
uneori le dă cu piciorul şi o ia de la început
dar nu pierde nimic
totul rămâne într-un echilibru perfect



Ninge cu câini


ninge cu câini în dimineața asta
fiecare fulg care îmi cade în urmă
mă latră
ca o atingere fără gust

fulgii se gudură
sperând să îi fac câini de zăpadă

când se pornește să ningă
câinii transformați în stalactite
scriu istorii contemporane
pe marginea unui circuit închis



Noi, literele


gândul meu trece pe lângă un gând alb
aşezat pe o turlă neagră
gândul de sus strigă gândului meu
din ţărână
vai ce gând frumos
mi se opreşte gândul surprins de gând
şi îşi spune
iată ce gând alb şi frumos
mă salută

ochiul meu trece pe lângă un ochi
şezut confortabil pe o căpiţă de fân
ochiul din aer strigă ochiului meu târâtor
vai ce ochi frumos trece pe uliţă
ochiul meu se opreşte în interiorul unei priviri
şi îşi spune
vai ce ochi frumos mă salută

liniştea mea trece pe lângă o linişte
desenată pe coroana unui castel imperial
liniştea din spatele curtenilor
şopteşte către liniştea mea firavă
vai ce linişte fină ai tu linişte
liniştea mea se opreşte şi acum să mulţumească
de atâta linişte care mă salută

târziu
un cuvânt de al meu trece
pe lângă o mulţime de cuvinte îmbrăcate
pentru cina cea de taină
cuvintele lor strigă către cuvântul meu
îmbrăcat de câmp
nu-i aşa că suntem cele mai frumoase dintre cuvinte
cuvântul meu
speriat de golul din spatele lor
se ascunde într-un ou de struţ



Noroc Nichita! Noroc nume!


ochii lui mari
albaştri
au venit să îmi despice privirea
curioşi să afle cum se mişcă pupilele
în mijlocul unui curcubeu

liniştea retinei sale
universală
a dat la o parte pleoapele mele verzi
şi a pătruns adânc în globul ocular
spunându-mi cu glasul său catifelat dar hotarât
taci
taci şi bea
eu am să zbor un timp
printre porumbeii şi gaiţele porumbace ale adâncului tău
poate mai descopăr o planetă

am stat cuminte şi am băut
noroc Nichita
noroc nume

ochii lui albaştri adună şi azi planete neinventate
din strafundurile noastre legate de gând
de trup
de cer
de noapte
de zi
legate de lumile paralele cu care ciocnim în ascuns,
uneori o cupa de şampanie

ochii lui albaştri cuvintele lui roşii
încă străbat galaxiile noastre interioare

noroc Nichita
noroc nume



Nu ştiu simt


un zeu a bătut în ochiul meu
şi m-a întrebat
vezi somnul când îl ating
fără să am aripă de fluture

nu văd simt

o stea a coborât din misterul existenţei sale
şi m-a întrebat
vezi basmul cum se preface
în rază de gând
fără să fie tril de privighetoare

nu văd simt

nesfârşitul unei mări a crestat auzul
şi m-a întrebat
vezi cum se amestecă tresărind cerul
cu albastrul zărilor din orizont
fără să fie un sărut

nu văd simt

dar spune-mi atunci
m-a întrebat de dincolo de toate
glasul nerostit al unei senzaţii stranii
dacă nu vezi ce simţi

am rămas pe gânduri
cum să spun ceva ce doar inima
ştie

nu ştiu simt



Nu sunt fluturi


sunt eu îi spun iubitei mele sunt eu
venit pasăre să cânt
sub aripile fluturilor despre care se spune
că nici nu ar fi fluturi
cu mult
cu foarte mult timp in urmă
stelele au coborat pe pământ
invadând lumina cu urmele lor de stele
până nu au mai avut loc pe întinderea rotundă
a planetei incă albastre

lărgimea devenise grea si apăsătoare
de atâtea stele
atât de grea
încat Pământul a mers la Cer si a zis
ce fac Doamne că au venit toate stelele pe pământ
pământ sunt Doamne
pământ
nu am loc de atâtea stele să respir
nici să curg printre munţi nu am loc
nu am loc să fiu grădină
nici lup nu mai am loc
nici noapte nici zi nici floare nici frunză.
nu mai am loc de nimic
atunci Dumnezeu a chemat zeul stelelor
şi i-a spus
de mâine nu veţi mai fi stele decât în jurul primăverii mele
în linistea mea veţi străluci noaptea cu lumini de stele
pe pământ vă veţi face fluturi
să înverzească iarba
să curgă lacrimile stâncilor din munte în mare
să fie zi
să fie noapte
să fie inimi la subţioara voastră de fluturi
şi aşa a fost
sunt eu îi spun iubitei mele sunt eu
venit pasăre să te cânt
sub aripile fluturilor despre care se spune
că nici nu ar fi fluturi



Nu sunt fluturi 2

sunt eu îi spun iubitei mele sunt eu
venit pasăre să cânt
sub aripile fluturilor despre care se spune
că nici nu ar fi fluturi
cu foarte mult timp in urmă stelele au coborat pe pământ
invadând lumina cu urmele lor de stele
până nu au mai avut loc pe intinderea rotundă
a planetei incă albastre

intinderea devenise grea si apăsătoare
de atâtea stele
atât de grea
incat Pământul a mers la Cer si a zis
ce fac Doamne că au venit toate stelele pe pământ
pământ sunt Doamne
pământ.
nu am loc de atâtea stele să respir
nici să curg printre munţi nu am loc
nu am loc să fiu grădină
nici lup nu mai am loc
nici noapte
nici zi
nici floare
nici frunză
nu mai am loc de nimic
Dumnezeu a chemat zeul stelelor
şi i-a spus
de mâine nu veţi mai fi stele decât în jurul primăverii mele
in linistea mea veţi străluci noaptea cu lumini de stele
pe pământ vă veţi face fluturi
să înverzească iarba
să curgă lacrimile stâncilor din munte în mare
să fie zi
să fie noapte
să fie inimi la subţioara voastră de fluturi
şi aşa a fost
sunt eu îi spun iubitei mele sunt eu
venit pasăre să te cânt
sub aripile fluturilor despre care se spune
că nici nu ar fi fluturi



O aleg


stau între o frunză şi un măr
fără să am idée dacă gândul a ales
să fie gust
să fie simţ
să fie dor
să fie certitudine
să fie orice numai să fie

mă simt un scrib
între două poveşti despre care se spune că au fost scrise
aşa au fost scrise
ca una să rămână în gând
cealaltă să se întrupeze în el pentru a-i deveni
lumină

mărul îl ştiu m-a hrănit de mii de ani
şi frunza o ştiu
mi-a fost umbră pe câmp
la izvor
în liniştea unei băi în mare

acum trebuie să aleg
între gust şi simţ
ca şi cum aş alege între pământul de la picioare
şi cerul lumii din univers
am nevoie de măr am nevoie de foame
ca apoi să muşc din el vârtos
am nevoie
e o nevoie neştiută
de frunza în chip de femeie
şi o aleg



Oblonul


ca şi când s-ar spune
linişte
e timpul să tăcem

ca şi cum pământul ar striga
culcă-te
visul eşti tu

ca şi cum o parte a vorbirii
ar nega litera
ca sens

ca şi cum ne-am întoarce
să aruncăm frunzele de pe noi
înşine

se face noapte



Păcatul de a fi


mi-am atins fruntea cu osul propriului gând
şi am tresărit
nu credeam că gândul poate fi simţit
asemeni unui miros trandafiriu înfipt în catedrala unei iluzii
dar era acolo
ca zborul unei capitale a luminii
din negrul tăcerii
în stepa unei neaduceri aminte

chiar şi culoarea mirosului devenise
atât de vie încât ochii au plămădit
în sine
în mod miraculos şi tăcut
o invazie de lacustre strălucitoare
fiecare cu propria sa mare
vânturată simţurilor ca monedă de schimb
a talciocului însuşi

ştiam că sunt acolo ştiam că exist
dar am tăcut
trecerea din populaţia fiinţei
în abstractul unei imagini
care tânjeşte să doară
nu poate fi mai mult decât e
frunzele însăşi au un păcat al lor
şi oricât am încerca să le aşezăm în transparenţa culorii
mereu îşi vor ascunde nuditatea
după un trup de femeie

păcatul de a fi
nici măcar nu e un păcat



Pasărea moartă


deodată simt că nu mai există nici o dată
ochii mi s-au oprit pe spinarea unei păsări moarte
gândurile îi dau târcoale
ca şi cum gândurile mele ar fi devenit animal
de pradă
tăcerea din ea
din pasărea moartă
strigă tăcerilor mele să se apropie încet
nu îmi mai iau seama
parcă nici nu exist

apoi
privirea începe să o multiplice
nu mai avem o pasăre sunt o mie de păsări
ploi care cad din ceruri în formă de zburătoare tăcute
o explozie în munţi care pravale asupra-mi
avalanşe de aripi negre şi reci
le simt
curg moarte peste gândul meu ocupat
să dea târcoale păsării de pe câmp

acum ştiu
ştiu
nu mai există odată
au încremenit toate lângă pasărea moartă
ca un fluviu oprit la intersecţie
fără să îl ia nimeni de lacrimi şi să îi arate
uite acolo cineva te aşteaptă


Poate tu eşti aceea


poate tu eşti aceea
fata din gând
fata din vis
fata care l-a proscris
pe cel ce a inventat ideea
de cer
de lună
de şoapte
şi a plăsmuit femeia
singur
într-o noapte
printre flori de căpşuni

poate eşti chiar himera
cerşită de nebuni
nopţilor far-de stăpâni
tu
fantasmă
efemeră adiere de vânt eşti visul
cu care ai subjugat terra
zdrobind pe învinsul
tău
cu aspra-ţi nepăsare

sau sânziană eşti
poate
poate izul vechilor poveşti
smulse bolţilor cu stele
de lunatici cu capete sparte
sirena
ieşită din valuri
să cheme marinării departe
morgana vechilor baluri
sau
otrava din pocal

cine ştie
poate



Poezia mea


poezia mea nu e pentru mine
e pentru voi
voi trebuie să o pătrundeţi
să o descifraţi
să o înţelegeţi
sa o desparţiţi in ghilotine
si să o modelaţi într-un fel cu voi
eu doar am trăit-o




Poezia


sigur nu a inventat-o cineva să fie în fapt
poate nici nu are o facere a ei
cum am spune despre noi
de la Adam şi Eva

nici despre timpanele auzului nu s-a pomenit
că ar fi eliberat-o aerului
din ascunzişul unor mărăcini preistorici
ori mult prea devreme înainte de a fi

e atât de solemnă că nici nu se socoteşte
chiar dacă zilnic muşcă din strigătul florii
ca şi cum ar desena porumbei albi
printre nori

ea e
şi atât
nu are dicţionar de explicaţii
forme
sensuri
pâră prin care cuvintele să-şi însuşească
o Curte a lor
cu juraţi

nici poştalion nu are
cu silabe puse în scrisori aşteptate



Albumul selectat nu contine nici o poza.








Comentarii album • 0
Nume:



Acest album nu are incă nici un comentariu.
Către: eunescu09

Mesaj:
Mesajul a fost trimis.
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.