eunescu09
144 poze   276076 vizite

Fazanul - tehnologie de crestere

Documentatie realizata de: Sorin GACHE


1. INTRODUCERE

În ultimele 2-3 secole, ca urmare a extinderii relaţiilor comerciale, în multe ţări au fost introduse cele mai diferite specii de fazani. Drept rezultat al împerecherii fazanului sălbatic cu alte specii de fazani s-a obţinut aşa numitul fazan de vânătoare, care cunoaşte o largă răspândire. Familia fazanilor este împărţită în 9 rase şi mai multe specii, dintre care cea mai cunoscută este fazanul sălbatic.

A. Fazanii de vânătoare

1. Fazanul comun de vânătoare (Phasianus cochicus colchicus). Are culoare a penajului albăstrui – verzui, cu luciu metalic pe gât şi pe cap, ruginie metalică pe cap şi roşie – brună pe restul capului, cu pete aurii sau negre – albăstrui pe abdomen. Coada are culoarea galben – castanie cu dungi subţiri de culoare neagră, transversale pe axa longitudinală.
Femela are conformaţia mai mică, mai fină şi coada mult mai scurtă decât masculul, cu penajul de un colorit mai şters, brun – gălbui deschis, asemănător cu culoarea frunzelor uscate de toamnă, în care-şi face cuibul.
Greutatea corporală la femelă este 600-900g, iar masculul iar la mascul între 1-1,5 kg. Lungimea corporală la mascul poate ajunge la 80-85cm, din care coada reprezintă 30-35cm. Ciocul la fazan este asemănător cu cel al găinilor, potrivit de lung şi uşor curbat. Faşa este lipsită de penaj, de culoare roşie, care în perioada împerecherii capătă o nuanţă aprinsă. Deasupra urechilor prezintă un smoc de pene orientate cu vârful spre în jos. Trunchiul este potrivit de lung, îngust şi strâmt, cu pieptul bine dezvoltat. Coada este formată din 18 pene, aripile sunt puternice, ier picioarele sunt subţiri şi lungi cu 4 degete, prevăzute cu pinteni.

2. Fazanul negru (Phasianus cochicus varietas tenebrotus) reprezintă o varietate comună de fazan de vânătoare, formată în Anglia în jurul anilor 1940-1950. coloritul general al corpului este verde închis la mascul şi aproape negru la femelă. Acest fazan are o talie şi greutate mică, un zbor mai rapid decât fazanul comun şi o producţie de ouă mai mare.

3. Fazanul verde (Phasianus cochicus verzicolor). Este originar din Arhipelagul Nipon. Este unul din fazanii cu talia cea mai mică, caracterizat de un penaj foarte frumos colorat şi un zbor foarte rapid. Masculul are capul de culoare verde închis, gâtul verde cu nuanţe albastru-roşcate, spinarea pe partea anterioară este de o culoare verde închisă şi pe cea posterioară cenuşiu-albăstruie, iar pieptul este verde cu nuanţe metalic-bronzat. Abdomenul este brun închis, cu laturile cenuşii-castanii. Coada este verde, cu cele 18 rectrice barate cu linii transversale subţiri, negre – castanii. Femelele au un penaj de culoare mai închisă şi uniformă pe tot corpul.

4. Fazanul mongol (Phasianus cochicus mongolicus). Spre deosebire de fazanii anteriori, are pe gât un inel de culoare albă, numai la masculi. Acest inele este întrerupt pe faţa anterioară a gâtului. Culoarea penajului este verde închisă, cu nuanţe metalice pe cap şi pe gât. Pe piept are culoarea brun-roşcată cu reflexe roşii-aurii, iar spinarea este de culoare închisă, brun-castanie, cu luciu roşiatic pe penele cozii. Femela are o culoare deschisa, uniformă. Caracteristica acestei rase este monogamia. Femelele încep ouatul timpuriu, au o producţie mai mare de ouă, iar puii sunt caracterizaţi printr-o viteză mare de creştere (caracter important pentru creşterea acestei specii în captivitate).
5. Fazanul chinezesc gulerat (Phasianus cochicus torquatus). Are în jurul gâtului un inel de culoare albă închisă complet, întrerupt uneori în partea posterioară, dar niciodată anterior. Culoarea penelor este brun-gălbuie, cu nuanţe verzi pe cap, galben-portocaliu pe umeri şi părţile laterale ale trunchiului verde pe partea posterioară a spatelui, brun-roşcat cu nuanţe aurii pe piept şi gri-albăstrui pe rectricele codale. La femele, coloritul are un fond general mai deschis roşcat, nuanţe mai închise pe spinare

6. Fazanul de Formoza (Phasianus cochicus formosanus), are o talie mai mică decât fazanul chinezesc, cu care se aseamănă la culoare. Nuanţele coloritului la mascul sunt mai deschise cu precădere pe flancuri şi porţiunea anterioară a spinării. La femele, nuanţele de culoare sunt mai închise pe spinare decât la masculi.

Cea mai mare importanţă pentru fazanul de vânătoare din România o prezintă produsul de hibridare realizat la fazaneria de la Pădurea Verde, de la marginea Timişoarei, între masculul de fazan comun şi femela de fazan auriu, care se asemănă mai mult cu fazanul de vânătoare, dar cu greutate corporală mai mare, de peste 2 kg, cu rezistenţă organică deosebită şi adaptabilitate crescută.

B. FAZANUL DE DECOR

1. Fazanul auriu (Chrysolophus pictus). Este fazanul cu talia cea mai mică, dar în schimb şi cel mai frumos. Masculul prezintă pe cap şi gât o formaţiune de pene sub forma unui moţ, prelungit pe partea postero-inferioară a gâtului, sub formă de glugă. Culoarea penajului este foarte variată la mascul (cu un amestec de roşu aprins, albastru şi castaniu) şi foarte simplă la femelă, de culoare brună.

2. Fazanul argintiu (Genaeus nycthemerus) are o talie mare, asemănător cu rasele de găini uşoare. Caracteristic acestuia este moţul de culoare neagră, care se continuă pe partea dorsală a gâtului. Spinarea şi coada la masculi au o culoare argintie. Femela are colorit uniform, pe toată suprafaţa corpului, de nuanţă brună închisă.

3. Fazanul regal (Symaticus reevesii) este specia de fazan cu cea mai mare talie, cu o lungime totală a corpului la masculi de peste 2m, din care coada reprezintă până la 1,5m. culoarea capului, ca şi a gulerului-inel de pe gât este albă, restul corpului fiind galben împestriţat cu negru. Penele rectrice au culoare deschisă, barate cu dungi subţiri negre şi brune. Este o specie de fazani bine adaptată condiţiilor din Europa.

Diferenţierea dintre mascul şi femelă este foarte pronunţată la fazanul sălbatic. Masculul este de culoare verde sau albastru închis, penajul capului având tente metalice strălucitoare, cu smocuri ridicate bine pronunţate, penele capului fiind asemănătoare unor corniţe. Pieptul are culoarea roşiatică a cuprului, cu o strălucire înspre albastru-violet. Partea superioară a spatelui are culoarea roşiatică a cuprului, înspre un roşu auriu iar partea inferioară şi penele exterioare ale aripilor sunt de o culoare ocru deschis. Coloritul femelelor este maroniu deschis, cu nuanţe gri închis în regiunea capului, gâtului şi pe părţile laterale ale pieptului.
Fazanul sălbatic are o lungime totală medie de 85-100cm. Coada are o lungime de 45-50cm şi este compusă din 18 pene ascuţite şi foarte elastice. Femelele depun în medie între 40-45 de ouă, mergând până la maximum de 55 de ouă. Aceşti fazani se cresc uşor în voliere , care sunt nişte cuşti de dimensiuni mari, confecţionate din plase de sârmă. Masculii cântăresc între 1,3kg şi 1,5kg iar femelele în jur de 1kg.


2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Fazanul este o pasăre mobilă, de zi, care-şi caută hrana în mediul înconjurător. Principala sa hrană este de origine vegetală sau animală, raport care se modifică în funcţie de condiţiile meteorologice şi de anotimpurile anului. Se hrăneşte cu diferite seminţe ale unor plante de câmp, culturi de cereale, cu fructe mărunte sau cu seminţe ale acestora, cu sâmburi (folosiţi în locul pietricelelor pentru digestie mecanică), cu frunze, tulpini sau tuberculi, provenite de la tot felul de plante. Atunci când există un strat mai gros de zăpadă, fazanii se mulţumesc şi cu rămurele mai subţiri ale unor foioase. Distruge mulţi dăunători ai culturilor de cereale – larve, gândaci, omizi, fluturi, gândacul de Colorado. Consumă, de asemenea, şi şoareci de câmp sau alte mici rozătoare. În timp ce îşi caută hrana, fazanul scurmă doar la suprafaţă şi nu produce nici un fel de pagube culturilor agricole.
Potrivit unor studii, hrana fazanului se împarte astfel: 42% seminţe de la tot felul de buruieni şi plante, 23% insecte dăunătoare, 11% şoareci, melci, mici rozătoare, 2-3% seminţe ale unor culturi agricole.
Odată cu venirea toamnei, păsările formează stoluri,, masculii şi femelele trăind separat. Păsările încep să se hrănească sănătos şi să acumuleze o importantă cantitate de grăsimi sub piele (8-10mm) şi pe organele interne, pe care le vor folosi drept sursă de energie pe timpul iernii. Fazanii sunt păsări poligame. Masculii îşi aleg un loc înalt de pe teritoriul lor şi încep să cânte până atrag 4-6 femele, care încep să construiască cuibarul.
Femelele îşi fac cuiburile în tufişuri, mărăcini şi alte locuri greu accesibile. Cuibarul este reprezentat de o groapă adâncă de 3-5 cm şi lată de cel mult 15 cm, care este acoperită cu iarbă uscată şi puţin puf. Este posibil ca unele femele tinere să ouă, la început direct pe pământ. Femelele depun ouă, în funcţie de condiţiile climaterice ale zonei, de la sfârşitul lui aprilie, până la începutul lunii mai. În condiţiile creşterii intensive, depunerea ouălor începe la jumătatea lunii mai şi durează o lună de zile. În mediul lor natural, făzăniţele produc 8-18 ouă, cu o greutate medie de 32g, cu dimensiuni de 34-45 x 36-47 mm. În cazul creşterii intensive, de la o femelă care depune ouă se pot obţine 45-65 ouă. Ouăle se clocesc, în medie, într-un interval de 24 de zile. Puii de fazan cresc foarte repede, la vârsta de 2 săptămâni ajungând la 350-390g, atunci când sunt bine hrăniţi.

2.1 Manipularea fazanilor

Fazanii trebuie prinşi şi transportaţi cu atenţie. Transportul se face în lădiţe sau coşuri cu dimensiuni de 60-80 x 30-35 x 30 cm. Partea din faţă este acoperită cu un gard de sârmă. Capacul trebuie căptuşit cu pânză groasă de cânepă, pentru a se evita o eventuală rănire a păsărilor. Pe pereţii exteriori se practică orificii cu un diametru de 2 cm pentru a permite accesul aerului curat.
În timpul transportului, fazanii sunt hrăniţi cu porumb sau orz măcinat, aruncat pe podea. Pe peretele din faţă al gardului se leagă o adăpătoare şi se pun cofraje suculente şi iarbă verde.

4. FERMA DE FAZANI

4.1 Modele de ferme de fazani

Datorită faptului că fazanul nu a fost domesticit, creşterea lui în captivitate prezintă anumite particularităţi, aşa că sensul de extensiv, semintensiv şi intensiv este cu totul altul decât cel cunoscut la păsările domestice de fermă.
Comportamentul crescătorului de fazani trebuie să fie unul special, faţă de orice specie sălbatică, să evite stresul de orice fel, care poate avea efecte dăunătoare nebănuite, atunci când comportamentul faţă de această specie este brutal, fără menajamente şi precauţii deosebite.
Pentru crearea unor ferme de creştere a fazanilor trebuie ales un loc liniştit, ferit de vânt, bătut de soare, unde iarba se usucă uşor.
Crescătoria de fazani poate fi construită din cărămizi, scânduri sau din pereţi de beton. Fazanii maturi sau aflaţi în creştere pot fi crescuţi, în perioada neproductivă, în crescătorii comune. De obicei, acestea sunt reprezentate de un şopron sau streaşină, înconjurată din 3 părţi şi vând o comunicare directă cu o volieră. Voliera se construieşte din plasă de sârmă, cu înălţimea de 2-2,5m, marginea de sus trebuind să fie răsfrântă spre interior, pentru a se preveni evadarea păsărilor. Ochiurile plasei pot să aibă dimensiuni de la 2x2cm pe o înălţime de 1m, iar peste această înălţime se poate folosi o plasă cu ochiurile de 4x4cm. În acest fel, păsările sunt apărate de animalele de pradă şi alţi dăunători. Acoperişul volierei poate să fie realizat tot plasă de sârmă, fixată pe stâlpi din lemn sau metal, dispuşi la o distanţă de 4-6m unul de celălalt. Baza construcţiei trebuie să fie din beton, cu o adâncime pe perimetru de până la 80 de cm, pentru a nu se permite rozătoarelor sau altor animale de pradă să treacă pe sub plasa de sârmă. Unii crescători de fazani preferă să folosească în locul plasei metalice, ca plasă de acoperire, o plasă din material sintetic, deoarece în cazul creşterii unei rase mai bătăioase, atunci când se încaieră, păsările zboară pe verticală şi se pot răni.
În perioadele cu vreme mai nefavorabilă, mai ales iarna, fazanii se adăpostesc sub streaşină. În aceste voliere comune, fazanii sunt adăpostiţi, de obicei, pe timpul iernii până la începutul sezonului de împerechere. Dacă se realizează construcţii mai uşoare, pentru a se evita pătrunderea frigului, este recomandabil ca pe lângă pereţii volierei, în afara împrejmuirii, să fie aşezate baloturi de paie sau rogojini care protejează de frig şi vânt.
Odată cu apropierea anotimpului de înmulţire, fazanii sunt aşezaţi în voliere mai mici, aşa numitele cuşti pentru cuibul de ouă. Pentru o familie de fazani este necesară o cuşcă cu suprafaţa de 4-6m2 (2x2 sau 2x3m), iar pentru fazanii cu coada mare este necesar ca această suprafaţă să fie ceva mai mare (4x4 până la 5x6m). O parte din volieră se acoperă cu o folie de plastic sau cu rogojini, care o păzesc de vânturi puternice şi de soare.
Masculii sunt foarte agresivi şi iritabili şi se lovesc cu ciocul prin gardul de sârmă. Iată de ce volierele se acoperă, suplimentar, cu un înveliş opac (din plastic, tablă, PFL, rogojină) la o înălţime de 45-50 cm de la sol. În cazul volierei permanente este preferabil ca aceasta să aibă podele mai calde, din cărămidă sau asfalt, acoperite cu 4-5cm de nisip. Trebuie evitată podeaua din pământ sau lut deoarece poate o fi o sursă de infestare cu paraziţi, bacterii, mucegaiuri. În plus în timpul iernii sau după ploaie se transformă în noroi iar păsările capătă o înfăţişare neatrăgătoare.
Atunci când sunt crescute rase de fazani iubitori de căldură şi când există şi condiţii climaterice mai uscate, lângă volieră se ataşează un coteţ de păsări. Pentru fiecare pasăre se alocă 2-3m2 din suprafaţă. Dacă se ia în considerare natura sălbatică a fazanului, este de dorit ca condiţiile din volieră să se apropie , cât se poate de mult, de cele din mediul natural. Legătura cu lumea vegetală trebuie să fie extinsă la maximum. În fermele mari, terenul este cultivat cu plante, precum lucerna, trifoi, rapiţă, eventual se pot planta şi arbuşti şi copăcei, care să satisfacă instinctul fazanilor de a se ascunde, pe de o parte, iar pe de alta, mărind valoarea decorativă a volierelor: molizi, gutui sălbatic, pin negru, păducel, stejar, salcâm.
Volierelor trebuie de asemenea să fie împodobite cu ramuri uscate de copaci, bolovani, trunchiuri de copaci, care să le dea animalelor iluzia mediului lor natural.
În unele crescătorii se fac nişte voliere uşoare şi mobile, care se mută periodic, o dată la 2-3 zile, dintr-un loc în altul. Acestea constau dintr-un cadru realizat din scânduri peste care se întinde o plasă de sârmă. Se dispun la 10-15m una de alta, în formă de tablă de şah, pe un teren cu o vegetaţie bogată.
În fermele mari pentru creşterea fazanilor, cuştile pentru depunerea ouălor se dispun pe câteva rânduri, cu un coridor de lucru între ele. Sub streaşină se pune un cuibar pentru depunerea ouălor însă este posibil ca femela să nu-l agreeze şi să-şi facă alt cuib pe pământ sau în arbuşti. Pentru a da posibilitatea păsărilor de a dormi la înălţime de sol, în cuşcă se pun nişte putini de circa 1m înălţime. În cuşcă se mai pun adăpătoare, un jgheab pentru mâncare, o troacă pentru nisip şi alte substanţe minerale, precum şi o lădiţă cu nisip amestecat cu cenuşă, pentru spălare.
În fermele pentru vânătoare, care dispun de terenuri întinse, pe o suprafaţă de 20 m2 se instalează 10 fazani adulţi sau 15 fazani aflaţi în creştere.

4.2 Creşterea naturală (sistemul de creştere extensiv)

În acest sistem, ecloziunea se face în mod natural, cu cloşti(găini), cu ouă procurate de la făzănării organizate sau ouă recoltate din terenurile de vânătoare, din cuiburile periclitate. Puii, după ecloziune, se cresc în mod natural, cu ajutorul cloştii adoptive, până la vârsta de 60-90 de yil, când sunt părăsiţi de cloşti.
Sistemul de creştere cu cloşcă captivă înlătură neajunsurile creşterii cu cloşti în libertate. În acest sistem, cloşca este închisă într-o cuşcă (cutie de creştere), având dimensiuni de 70x70cm pentru găina cloşcă.
Cutia de creştere este un miniadăpost, închisă complet pe 3 laturi şi acoperită, latura a 4-a (faţada) este prevăzută cu stinghii, în poziţii verticale, la distanţă, astfel încât să nu permită ieşirea puilor, astfel că joacă rolul unei „crescătoare artificiale”, care prin cloşcă asigură căldura necesară puilor în primele zile de viaţă şi în continuare, până ce puii părăsesc cloşca.
Hrana pentru cloşcă se administrează în faţa laturii prevăzute cu gratii, în imediata apropiere a acesteia, aşa fel încât cloşca să ajungă cu uşurinţă să consume hrana.
Cutiile de creştere se pot amplasa pe terenuri cu vegetaţie bogată şi valoroasă (lucerniere sau trifoişti cu talie foarte mică – cosite frecvent), care se mută dintr-un loc în altul, la intervale de câteva zile.
În jurul cuştilor se amenajează volierele din plasă, cu ochiuri foarte mici (ceva mai mici de 2x2cm), care să nu permită puilor să iasă şi să-i ferească, în acelaşi timp, de anumite răpitoare.
Terenul de amplasare a cuştilor este bine să fie pe sole cultivate cu plante care atrag insectele (recomandabil lucerniere sau trifoişti). Locurile alese pot în pădure, în poieni sau în imediata apropiere a pădurilor, sau în câmp, sub unii arbori care să asigure umbra necesară.
Cu o săptămână înainte de amplasarea cuştilor în câmp, lucernierele vor fi cosite în fâşii paralele, late de 3-4m, despărţite una de alta de zone de 15-20m, astfel încât puii să găsească frunze verzi, crude şi insecte, dar să se şi ascundă în vegetaţia mică (lucernă sau alte plante).
Pe măsură ce vegetaţia creşte, aceasta va fi cosită, în timpul nopţii, când puii sunt închişi, astfel asigurând puilor, permanent, hrană naturală (plante verzi, fragede şi insecte) de bună calitate.
Cutiile de creştere se amplasează pe pajişti, în rânduri paralele, la 25-30m una de alta.
Cutiile pot avea pardoseala din plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, iar în zonele cu precipitaţii foarte abundente, pardoseala poate fi construită din carton asfaltat, iar cutia va fi aşezată pe un strat de nisip, uşor mai ridicat (5-7cm).
Pe o “pajişte de creştere” se grupează, pe cât posibil, pui din serii apropiate de ecloziune (naturală sau cu cloşti).
Pe primele 2-3 zile de viaţă, puii sunt ţinuţi închişi în cuşti de creştere sau într-o îngrădire de plasă mică, de câţiva mp, până ce învaţă să vină la chemarea cloştii. În aceste 2-3 zile hrana puilor se administrează lângă cloşcă, care va chema puii la mâncare. Din a 4-a zi puii sunt lăsaţi să caute şi ei hrana, fiind chemaţi pentru consumul tainului de hrană de către îngrijitor. Practic, lăsarea puilor liberi în pădure şi sălbăticirea acestora se fac la vârste variind de la 60 la 90 de zile, în situaţia în care fazanii se cresc pentru popularea fondurilor de vânătoare.

4.3 Creşterea în captivitatea a fazanilor (sistemul semiintensiv)

Se practică în voliere de ouat, împărţite în compartimente cu suprafaţa de 18-20mp pentru fiecare familie formată dintr-un mascul şi 6 femele.
De asemenea. Pot fi folosite “volierele de grădină”, pentru loturi de 25 de fazani la 100 făzăniţe (raport 1:4), cu suprafeţe de 500-700 mp. Ouăle obţinute de la făzăniţe pot fi incubate natural (cu cloşti) şi puii se cresc cu cloşti captive. În cazul în care creşterea se face pentru popularea fondurilor de vânătoare, puii obţinuţi se vor elibera la 60-90 de zile în pădure, odată cu fazanii adulţi, dacă fazaneria îşi lasă puii să se obişnuiască cu acestea. Puii vor fi chemaţi de îngrijitor prin fluierături scurte, permanent cu aceeaşi melodie. Seara, pentru culcare, îngrijitorul va închide puii să fie cât mai egal repartizaţi în fiecare din cutii.
În momentul în care se observă că numărul de insecte pe o anumită parcelă se reduce, cutiile de creştere, cu cloşti şi pui, se mută pe o altă parcelă.
Treptat, pe măsură ce puii devin mai independenţi de cloşti, şi încep şă doarmă pe crengile unor copaci sau arbuşti (în interiorul volierei), se reduce numărul de cloşti, cutiile de creştere rămânând însă pe loc (ca locuri de refugiu şi adăpost), iar hrana se administrează ca şi până atunci, în apropierea acestora. După ce se îndepărtează cloştile în totalitate, hrana se depune în apropierea cărărilor spre pădure sau chiar în pădure.

4.4 Creşterea intensivă a fazanilor

Se practică folosind sistemul de creştere pe toată durata vieţii economice a fazanilor. În acest sistem, fazanii sunt crescuţi toată viaţa închişi în voliere, hale adăposturi pentru ouat şi pentru iernat. Puii se obţin prin clocit sau prin incubaţie artificială, putând fi crescuţi natural sau artificial.
Puii pot căpăta destinaţii diferite, cei obţinuţi din loturile de elită se cresc până la maturitate pentru împrospătarea efectivului matcă destinat producţiei. Altă categorie de pui pot fi crescuţi pentru producerea de carne sau pentru repopularea fondurilor de vânătoare. Popularea fondurilor de vânătoare se face la vârsta de 90 de zile a puilor.
Producţia de ouă a făzăniţelor sălbatice nu depăşeşte 25-30 de ouă, în timp ce femelele selecţionate pot realiza producţii de 65-80 de ouă/cap/sezon de ouat.

5. REPRODUCŢIA LA FAZANI

Fazanii selectaţi pentru reproducere, se vor alege de regulă, din tineretul de sub 1 an, ecluzionat înainte de 15 mai. Selecţia se face în luna septembrie-octombrie. Se vor reţine numai exemplarele în perfectă stare de sănătate, bine conformate, cu pieptul cărnos, penaj complet, inclusiv coada, ochi limpezi şi ageri, colorit vineţiu, picioare netede, fără solzi, masculii de minim 1,5 kg, femelele de 0,9 kg.
La femele se aplică ochelari din plastic special confecţionaţi.
Recoltarea, transportul, depozitarea şi păstrarea ouălor de fazan se fac în mod asemănător cu cele ale ouălor destinate incubaţiei fiind de 5-7 zile. Ouălor de 8-15 zile pot fi folosite pentru incubaţie, dar procentul de ecloziune obţinut va fi mai mic cu 8-15%. Ouăle peste 15 zile vechime, dau rezultate slabe de ecloziune.
Incubaţia ouălor se face în 2 sisteme:
- natural (cu cloşti – găini);
- artificial, în staţii de incubaţie specializate.
Incubaţia naturală – cu cloşti (găini) – se face în cutii – cuibare pentru clocit, aşezate în linie, în hale, pe marginea adăpostului opus faţadei. În unele ferme se foloseşte incubaţia naturală amplasând cuibarele cu cloşti pe un teren împrejmuit, care trebuie să fie mai ridicat, cu un sol permeabil, care să permită scurgerea facilă a apei, ferit de vânturi, să fie acoperit pentru asigurarea protecţiei de ploi şi a umbrei necesare pe timpul foarte călduros şi însorit. Volierele de clocit trebuie să fie amplasate departe de sate, în zone liniştite, departe de drumuri intens circulate, căi ferate.
Înainte de a începe incubaţie se verifică integritatea cutiilor – cuibare pentru clocit, cele deteriorate se repară, toate sunt dezinfectate şi dezinsectate în sodă caustică 3%.
Asigurarea numărului de cloşti – găini trebuie să aibă în vedere procurarea unui număr suficient de cloşti care să ecluzioneze pe o durată de timp apropiată (un interval de 2-4 zile), ţinând seama de faptul că producţia de ouă de fazan se realizează în procent de 60-65% în luna mai. Toate aceste deziderate trebuie să conducă la obţinerea de loturi cât mai mari, compacte şi de vârste apropiate.
O cloşcă poate acoperi 18-22 ouă de fazan. Îngrijirea cloştilor se face asemănător ecluzionării altor specii de păsări. Procentul de ecloziune în cazul clocitului natural variază între 60-75%. Durata medie de ecloziune pentru ouăle de fazan este de 24 de zile, în limite de 23-35 de zile.
Incubaţia artificială se realizează cu rezultate foarte bune, folosind ouă de calitate foarte bună (vezi clocitul natural), în incubatoare de diferite tipuri şi mărci, asupra cărora nu insistăm. Rezultatele obţinute în incubaţia artificială pot conduce la realizarea unui procent de ecloziune de 70-75%. După naşterea puilor, procentul celor care vor atinge vârsta de 8 săptămâni se situează între 60 şi 90%. În medie, din 100 de ouă puse la clocit vor rezulta 57 de adulţi.
Dacă se încrucişează subiecţi din specii diferite, se obţin urmaşi hibrizi. Dacă se încrucişează subiecţi din aceeaşi specie, dar cu caracteristici diferite, urmaşii se numesc metişi. Diferenţa majoră dintre cele două procedee constă în faptul că metişii sunt întotdeauna fertili, spre deosebire de hibrizi, care sunt adesea sterili.
Pentru a realiza o hibridare de succes, se va avea în vedere alegerea unor exemplare care să prezinte compatibilităţi (să fie măcar din aceeaşi familie). Cu cât diferenţele dintre păsări sunt mai mari, cu atât şansele de reuşită sunt mai mici. În afara diferenţelor morfologice, există numeroşi alţi factori ce îngreunează acest proces: diferenţe de alimentaţie, de obiceiuri, de perioadă de reproducere.
Hibridarea artificială efectuată în laborator oferă o paletă largă de posibilităţi, obţinându-se, de exemplu, rase rezistente la temperaturi scăzute sau la anumite boli. În cazul creşterii fazanilor, hibridarea nu reprezintă o prioritate, preferându-se conservarea raselor pure. Se practică în special în cazul raselor de fazani ornamentali, chiar şi cu specii analoge cum ar fi cocoşi de munte sau găini pitice.

6. CREŞTEREA PUILOR DE FAZAN

6.1 Creşterea în condiţii de mici gospodării

Creşterea puilor de fazan în condiţiile oferite de gospodărie nu este grea, în special arunci când ouăle au fost clocite de cloşcă. Cloşca are grijă de ei şi îi păzeşte. În practica de amatori, de multe ori se folosesc cuşti pentru creştere, câteodată cu o lădiţă pentru ecloziune.
Lădiţa pentru ecloziune trebuie să aibă o lungime de 60cm, o lăţime de 50cm, înălţimea posterioară de 50cm şi de 40cm în cea din faţă. Acoperişul cu streaşină este puţin aplecat, mobil parţial sau în totalitate, pentru aerisire. Peretele din faţă are două uşi, care se deschi deasupra jgheabului. Una este din şipci, late de 15-20mm, fixate la o distanţă de 6cm una de alta şi se foloseşte pentru închidere pe timpul zilei. Cealaltă este acoperită cu o plasă deasă. Cu aceasta cuşca este închisă pe timpul nopţii. Lădiţa combinată pentru clocirea ouălor şi creşterea puilor are o lungime de 85cm, o lăţime de 50cm în faţă şi de 40 cm în spate. Se fixează cu nişte şipci groase, de circa 20mm. La o distanţă de 20cm de peretele lateral şi de cel din spate trece un grilaj din nuiele, astfel încât la mijlocul lădiţei să se formeze un spaţiu izolat din 3 părţi, în care se realizează practic clocirea. Nuielele sunt la 7 cm distanţă una de alta. Capacul are dimensiuni de 100x93cm, iar în spate şi pe lateral se formează o streaşină care poate fi înlăturată la nevoie. Partea din faţă se închide cu două uşi – cu un grilaj din 2 şipci pe timpul zilei şi una cu plasă, pe timpul nopţii.
În primele zile după ce puii au ieşit din ouă, dacă vremea este rece şi umedă, se poate închide capacul de noapte, astfel ca puii de fazan să nu poată ieşi afară. Hrana se pune în spaţiul dintre grilaj şi peretele cutiei. După câteva zile , după ce s-a observat că reacţionează la chemarea cloştii, puii de fazan pot fi scoşi afară. Din acest considerent, lădiţa este combinată cu o mică cuşcă în formă de curte, cu dimensiuni de 50x50x200cm. Aceasta se pune deasupra ierbii unde fazanii au posibilitatea de a scurma după insecte şi alt gen de hrană.
Puii de fazan pot fi crescuţi în voliere cu o suprafaţă de 10-20mp. Înăuntru se pune o cuşcă obişnuită din lemn, în care puii de fazan se adăpostesc în caz de vreme urâtă. O găină poate avea grijă de 15-20 de pui, iar o curcă poate avea grijă de un număr de până la 30 de pui de fazan. După ce au atins o vârstă de 20-30 de zile, puii de fazan sunt transferaţi în volierele comune.
Pentru creşterea puilor de fazan se folosesc cuşti mobile, de 3-5 mp, cu o înălţime de 1-1,2 m, care se aşează pe o păşune pregătită anterior.

5.2 Creşterea în captivitate

Modalităţile prezentate anterior sunt caracterizate printr-o serie de pierderi provocate de schimbările meteorologice bruşte, de pierderile provocate de păsările şi animalele de pradă. În fermele moderne de creşterea fazanilor, puii se cresc în 2 sau 3 faze, în funcţie de anotimp şi condiţii. La vârsta cea mai fragedă, aceştia sunt crescuţi în baterii de cuşti pentru păsări, după care sunt crescuţi iniţial, într-un coteţ cu curte şi, ulterior, în voliere.
Bateriile de cuşti sunt cu mai multe etaje. Într-o cuşcă cu dimensiuni de 3000x100x30 cm pot fi adăpostiţi 80-90 de pui, până la împlinirea vârstei de 2 săptămâni. În cazul unor rase mai mari poate fi necesar ca păsările să fie tăiate pe durata creşterii lor. Puii de fazan îşi pot răni picioarele în gardul de sârmă de pe podea, care are dimensiunile găurilor de 6x6 până la 12x12 mm. Prin urmare, în primele 4 zile, podeaua trebuie să fie acoperită cu câteva bucăţi de hârtie, rogojini sau pânză groasă, care sunt îndepărtate treptat.








Temperatura din bateria de cuşti se modifică, conform tabelului:

Vârsta (zile) Temperatura (°C)
1-3 32
4 31
5 30
6 29
7 28-27
8-14 26-25
15-17 24-22
18-21 22-20
După 18-20

După cea de-a 2-a săptămână de viaţă, grupul este transferat în coteţe acoperite, cu curte pentru plimbare şi păscut. Acestea nu se încălzesc, însă temperatura nu trebuie să scadă sub 18-20°C.
Creşterea pe podea poate fi făcută numai dacă deasupra se asigură un aşternut gros sau se aplică nişte grătare din material plastic. Încălzirea se realizează cu ajutorul unor eleveuze.
Podeaua este acoperită cu un strat de paie curate sau talaş de cel puţin 7 cm grosime, bine uscat, nemucegăit, bine tasat pentru ca să nu afecteze mersul puilor. În nici-un caz nu trebuie folosite aşchii de lemn, deoarece puii de fazan pot să le înghită în loc de furaj, în aceste condiţii putând să survină chiar şi moartea. În cazul creşterii pe podea, temperatura camerei în timpul zilei, atunci când grupul este în mişcare, se menţine în jurul a 25-28°C, iar noaptea, când dorm, la 32°C.Ăn centrul eleveuzei, trebuie să avem 37-38°C şi la 5 cm deasupra solului. După aceasta, temperatura se micşorează treptat, ca şi în cazul creşterii în cuşti, în funcţie de comportamentul stolului. Temperatura se micşorează prin ridicarea eleveuzei cu 1 cm pe zi, începând cu ziua a 6-a.
Într-o boxă de 4x4 m se introduc 350 de pui. În primele 3-4 zile puii au la dispoziţie un spaţiu mai redus prin limitarea acestuia cu ajutorul unor cercuri de carton sau placaj. În ziua a 2-a se lărgeşte cercul, iar în a 4-a zi se elimină. Colţurile boxei se rotunjesc (se umplu) cu talaş.
Iniţial, pentru 1mp de podea sub nişte eleveuze se instalează până la 25 sau chiar 30 de pui de fazan, al căror număr scade, după a 9-a săptămână de viaţă, la 15-20. În ce-a de-a 7-a zi, în cazul unei vremi însorite, puii pot fi scoşi la plimbare prin curte timp de jumătate de oră, pe urmă progresiv, timp de una, două trei ore. De obicei, după vârsta de 3-4 săptămâni, în caz de vreme urâtă, puii sunt transferaţi în voliere, de suprafaţă de 30-40mp, în care sunt crescuţi aproximativ 100 de pui.
După 6 săptămâni, sunt mutaţi în voliere cu lungimi de zeci de metri. Aici ei pot creşte liber până în momentul în care sunt valorificaţi. Se recomandă ca volierele să aibă aceeaşi lăţime cu boxele, iar lungimea cât mai mare. Se va asigura câte 0,4mp/cap, atunci când sunt mutaţi. În fiecare volieră se vor amenaja scăldători de nisip şi de cenuşă cu un mic adăpost acoperit. În cazul unei vremi nefavorabile, puii vor fi introduşi în boxe sau adăposturi imediat.
Puii se cresc în hale şi volierele aferente până la 40-50 de zile, vârstă de la care suportă relativ uşor capriciile vremii. De la această vârstă, puii sunt introduşi în voliere de stocaj. Acestea au suprafeţe variabile (0,5-1 ha) fiind recomandate menţinerea unor pâlcuri (boschete) alternând cu suprafeţe cultivate cu lucernă, sorg, porumb, floarea soarelui, sfeclă furajeră, cu perioada de vegetaţie diferită, asigurându-se astfel hrana suplimentară precum şi adăpost natural. Densitatea minimă este de 4-5 mp/cap.
În adăposturi se vor construi mici adăposturi cu acoperiş într-o singură pantă sub care se amplasează hrănitoarele şi adăpătoarele (câte una pentru fiecare 100 de pui). La înălţimea de 1m de la sol se vor fixa stinghii de 3-4 m lungime, la 25 cm una de alta (50 de stinghii/ha). Din loc în loc se vor amenaja grămezi de nisip şi cenuşă, minim 3-5 bucăţi de câte 3-5 mp. Se vor asigura cutii cu nisip şi cenuşă în hale, dacă se vor creşte în hale până la sacrificare.
În unul din colţul volierei se amenajează din plasă de sârmă tunelul de prindere în vederea valorificării.

5.3 Creşterea puilor de fazan în puierniţe

Puierniţele pot fi hale – adăpost fixe sau mobile, dotate cu sisteme de încălzire (eleveuze, ca şi pentru puii de găină). În puierniţe, indiferent de tipul de construcţie, densitatea nu trebuie să depăşească 18-22 pui/mp.
Puierniţele mobile (pe roţi), asemănătoare cu cele folosite pentru puii în fostele crescătoare de păsări de tip CAP, din anii ’50-65, se instalează pe câmp, asigurând în jur un padoc demontabil (de 15x30m) cu înălţimea de 2,5m, din plasă de sârmă cu ochiuri de sub 2x2cm dimensiune pe înălţimea de 60cm de la sol şi de 4x4 cm pe înălţimea de la 60cm până la restul înălţimii. Sârma trebuie bine ancorata de la sol, de preferinţă uşor îngropată pe 5-7cm adâncime, spre a nu permite ieşirea puilor pe dedesubt.
Temperatura optimă în hala puierniţă va fi de 35-36 grade în primele 7 zile de viaţă, scăzând apoi progresiv la 32-27 grade în a 2-a săptămână de viaţă, la 25-22 grade în a 3-a săptămână şi la 21-16 grade în săptămânile 4 şi 5. puii sunt lăsaţi liberi la padocul înierbat, începând cu a 3-a săptămână de viaţă.
După vârsta de 6 săptămâni, puii pot fi lăsaţi afară şi pe timpul nopţii, fiind introduşi în hale numai pe vreme foarte rece.
Pe laturile padocului sau în colţuri se amenajează copertine-umbrare, care să asigure puilor adăpost pe timp neprielnic. De asemenea, se creează locuri cu grămezi de crengi, care să imite tufişurile.
Administrarea hranei se face în puierniţă în primele 14 zile de viaţă, de la 3-5 săptămâni în padocuri, folosind hrănitori (asemănătoare cu cele pentru puii de găină), asigurând un front de furajare de 3cm/cap. adăparea se face fie în adăposturi automate sau semiautomate, fie folosind borcane aşezate cu gura în jos în nişte farfurii de lut.
Borcanele aşezate cu gura în jos sunt umplute cu apă, eliberând masa pe măsură ce aceasta este folosită de către pui. Pentru adăpat trebuie folosite asemenea adăpători care să nu permită udarea pufului de pe corpul puilor, mai ales în primele săptămâni de viaţă.

7. PRODUCŢIA DE OUĂ

Cel mai târziu la sfârşitul lui februarie, cuştile pentru depunerea ouălor trebuie pregătite pentru primirea femelelor. În colţuri se pun rămurele de copaci, mărăcini, care pot fi folosite drept ascunzătoare pentru femelele care vor să-şi depună ouăle în locuri ascunse sau întunecoase. Grupele se formează cel mai târziu în prima jumătate a lunii martie, pentru ca păsările să aibă timp să se obişnuiască cu noul adăpost. Dacă nu se cunosc, unii masculi mai agresivi îşi pot răni sau chiar ucide partenerele. Din acest motiv, în primele zile ale convieţuirii, masculul este separat într-o parte a volierei, cu o plasă de sârmă, pentru câteva zile. După ce începe să manifeste o atitudine binevoitoare faţă de femele, peretele despărţitor este înlăturat, însă compartimentul masculului trebuie urmărit cu atenţie timp de încă câteva zile. Riscurile se micşorează dacă în volieră există destule plante vegetale şi locuri de ascuns pentru femele.
Din cea de-a 2-a jumătate a lunii martie încep să se manifeste instinctele sexuale ale fazanilor. Începe perioada de călduri. Masculii devin mai neliniştiţi, se umflu în pene, se învârt în jurul femelelor cu un mers specific, bat din aripi şi emit tot felul de sunete. La scurt timp se manifestă instinctele sexuale şi la femelele depunătoare de ouă. Încrucişarea se realizează, de obicei, la primele ore ale dimineţii. Dacă sunt foarte excitaţi şi le incomodează pe femele, masculii trebuie separaţi, până când se liniştesc.
Spermatozoizii fazanilor sunt foarte rezistenţi şi sunt în stare să fertilizeze câteva ouă.
Înainte de depunerea ouălor, femelele încep să facă mici găuri pentru cuibar. Găurile trebuie să fie lărgite şi în jurul lor se pune iarbă, frunziş sau muşchi. Cuibul poate fi făcut bucăţi de pământ scoase împreună cu iarbă.
În libertate, o femelă poate depune între 16 şi 18 ouă, înainte de a începe clocirea lor. În captivitate, numărul ouălor recoltate de la o singură făzăniţă poate ajunge la 70 de bucăţi de-a lungul a 3 luni: aprilie-iunie. Media este situată în jurul a 55 de ouă/femelă. Se pot recolta ouă şi mai târziu, în luna iulie, dar ele au o fertilitate foarte scăzută.
Ouarea începe după ce vremea se încălzeşte, în mod normal în jur de mijlocul lui aprilie şi se termină, tot de obicei, în prima jumătate a lui iunie. Condiţiile climaterice nefavorabile pot amâna procesul de depunerea ouălor iar cele favorabile îl pot accelera cu 10-15 zile.
La începutul primăverii, în cazul unei răciri bruşte, procesul de depunere a ouălor poate fi încetinit sau oprit, însă după încălzirea vremii, el este reluat. Femelele din rasele mai productive de ouă o dată la 2 zile, în special seara. Ele devin neliniştite, fug haotic în diferite direcţii şi înainte de ouare se îndreaptă spre cuibar. Femelele din rasele de vânătoare ouă uneori dezordonat, acolo unde se găsesc pe moment.
Capacitatea de ouare şi fertilitatea depind de mulţi factori. Pe primul loc se află condiţiile de creştere şi alimentaţia. Pe cel de-al 2-lea loc se află vârsta. Cei mai buni indicatori îi au femelele aflate în al doilea ciclu de ouare. Fertilitatea la unii masculi mai vârstnici este mai mare decât la cei tineri. Puii rezultaţi de la părinţi mai în vârstă au o mai mare vitalitate şi sunt mai rezistenţi la boli.
Există metode de stimulare artificială a producţiei de ouă: femelele sunt închise în cuşti luminate artificial şi natural, succesiv, astfel încât perioada de lumină zilnică să fie de 13 ore, începând cu 1 martie. La rândul lor, masculii trebuie supuşi acestui regim începând cu o lună mai devreme.
La începutul sezonului pentru ouare, fertilitatea este întotdeauna mai mică însă ajunge, după câteva zile, la capacitatea sa maximă. În cazul unei bune îngrijiri şi a unei hrăniri cu produse de origine animalieră, fertilitatea la fazani poate fi de peste 95%, fenomen rar întâlnit la alte rase de păsări de curte. Atunci când nu sunt bine hrăniţi, când nu au suficiente substanţe minerale şi vitamine în tain, este posibil ca unele păsări, în special masculii, să spargă ouăle aflate la clocit. Cojile de ouă care se dau ca adaos de substanţe minerale trebuie să fie bine fărâmiţate. În luna mai fertilitatea ajunge la valoarea maximă, de 98%.
Ouăle fazanilor sunt foarte slabe şi au un înveliş fragil, de aceea trebuie să se umble cu foarte mare atenţie cu ele, în special atunci când păsările sunt crescute în voliere. Ouăle trebuie strânse în mod regulat, de 2-3 ori pe zi, iar în cazul unei vremi ploioase sau foarte calde – mai des. Ouăle adunate se pun în suporturi din carton pentru ouă, curate, cu vârful în jos. Ouăle mai mici sunt învelite în hârtie, pentru a nu se fisura în timpul transportului. Ouăle de fazan se păstrează la fel ca cele de găină. La recoltare se va însemna cu un creion negru, moale, data recoltării şi numărul boxei, pentru a se identifica şi înlocui masculii nefertili.
Ouăle de fazan au culoare verzuie, uniformă, greutatea lor variind între 30-35 de grame. Primele ouă sunt mai mici (32 g în medie), ele crescând de-a lungul perioadei de depunere. Pentru incubaţie, se vor alege ouăle cu o mică strălucire, nu cele mate.
Ouăle adunate sunt marcate prin înscrierea iniţialei rasei şi data ouării. Ouăle trebuie să fie puse în incubatoarele pentru clocit cel mai târziu după 3 zile, deoarece calităţile lor de incubaţie se deteriorează foarte repede. În cazul păstrării ouălor timp de o săptămână, capacitatea lor de clocire se reduce cu 10%, iar în cazul păstrării lor timp de cel mult 10 zile , cu 15-20%. Condiţiile de depozitare sunt 10-13 grade Celsius şi o umiditate de 50-60%. În timpul perioadei de conservare, ouăle vor fi aşezate în poziţie verticală, uşor înclinate, cu partea mai lată în sus. Întoarcerea lor nu este neapărat necesară, important fiind ca durata păstrării să nu depăşească 10 zile.
Unii crescători acordă o importanţă deosebită culorii cochiliei: ouăle mai pigmentate sunt, în general, mai puţin fertile. De asemenea, ei evită incubarea ouălor a căror coajă este rugoasă, care au forme anormale, sau sunt prea mici. Aceste ouă sunt produse de femele la începutul sezonului, şi abia după 4-6 ouări se obţin ouăle cu greutate şi aspect normal.
Dacă nu există suporturi de carton, ouăle pot fi ţinute şi culcate însă trebuie întoarse în fiecare zi la 180 de grade, pentru a-şi păstra capacitatea de clocire. Pentru transportul ouălor se folosesc lădiţe de transport pentru ouă. Mijloacele de transport trebuie să circule cu o viteză mai mică pentru a se evita gropile şi denivelările de pe drum.

7.1 Clocirea ouălor

Ouăle de fazan se clocesc într-un interval de 24-25 de zile, cu excepţia raselor la care perioada de incubaţie este de 27-28 de zile. Înainte de a fi introduse în incubator, ouăle se vor lăsa 24 de ore, după transport, pentru a se „odihni”.

7.1.1 Clocirea artificială

În clocitorile fermelor de fazani se folosesc incubatoare automate universale. Pentru nevoile crescătorilor amatori de păsări se produc diferite sisteme de incubatoare plate, cu o capacitate de 100-1000 de ouă, cu indicatori tehnici foarte buni.
În incubatorul cilindric, ouăle sunt puse în câte 4 serii, la intervale de câte 5 zile. Temperatura se menţine constant la 37,8 grade iar umiditatea relativă la 52-56%. În cazul alimentării cu prima şi cea de-a doua serie, porţile de ventilaţie sunt deschise la jumătate, iar după introducerea şi celei de-a 3-a şi a 4-a serii sau când incubatorul este plin, se deschid în totalitate. Umiditatea relativă se menţine prin vaporizarea apei din tăvi şi prin deschiderea gurilor de ventilaţie.
Ouăle se întorc la fiecare 2-4 ore, până în ziua a 21-a. prima examinare de control se realizează în cea de-a 7-a zi, iar cea de-a 2-a, în a 21-a zi. Timp de 5-6 ore temperatura este ridicată la 39,5 grade, iar umiditatea relativă se menţine la 65-70%. În timpul clocirii, temperatura poate fi mărită până la 40 de grade Celsius.
În ultimele zile ale incubaţiei se intensifică schimbul de proteine al embrionilor iar temperatura lor creşte. Pentru a nu se încălzi prea tare, zilnic, de preferinţă dimineaţa, ouăle sunt stropite cu apă de băut, fiartă şi filtrată, cu o temperatură de 38 grade.
În fiecare dimineaţă, se va lăsa uşa incubatorului deschisă 5 minute, apoi progresiv până la 15 minute după 15 zile.
Incubatoarele plate sunt construite cu diferite sisteme de încălzire. Unele au sisteme de încălzire dispuse deasupra ouălor şi, drept rezultat, ouăle care sunt în zona centrală, în imediata apropiere a acestor sisteme de încălzire, se încălzesc mai mult, în comparaţie cu cele aflate pe margine. Acest inconvenient este înlăturat prin mutarea periodică a ouălor.
Alte incubatoare au sisteme de încălzire a vasului cu apă iar umezit şi încălzit are temperatura necesară în întreaga cameră de clocire. La început este menţinută temperatura de 37,5 grade, iar în ultimele 4 zile ea urcă la 39 grade. Umiditatea relativă a aerului este de 60%, iar în ultimele zile de creştere până la 70-80%. Răcirea se realizează la fel ca în cazul incubatoarelor circulare.
Ouăle din incubatoarele plate se întorc din cea de-a 3-a zi până la ieşirea puilor, la fiecare 8 ore sau de 3 ori pe zi.
Incubatoarele plate cu un volum mai mic reacţionează la temperatura din cameră, care trebuie să fie menţinută la o valoare relativ egală. Camerele în care sunt aşezate trebuie să fie aerisite mai des şi la un interval mai scurt de timp. În incubatoarele mai mici mai lipsesc aparatele pentru măsurarea umidităţii, iar clocirea se controlează prin măsurarea temperaturii aerului în camera de clocire.
După ieşirea din ouă şi uscare, puii de fazani sunt aşezaţi într-o baterie de cuşti. Dacă se foloseşte o lampă cu infraroşii, aceasta se ridică la 40 cm deasupra puilor, iar ulterior la 60 cm.
În cazul creşterii naturale, ouăle se clocesc direct pe pământ, unde se răcoresc şi absorb umiditatea necesară pentru dezvoltarea normală a embrionilor.
Întârzierea ecloziunii se datorează temperaturii scăzute din incubator sau eclozionator, a calităţii scăzute a ouălor (vechi). Dacă temperatura este prea ridicată, ecloziunea întârzie, creşte concentraţia de dioxid de carbon, puii vor avea abdomen mare şi murdari de conţinutul oului.
Ecloziunea prematură este datorată temperaturii prea ridicată în eclozionator. Apar pui de talie mică, cu embrion uscat.
Dacă avem exces de aerisire, rezultând o umiditate scăzută în eclozionator, coaja oului se sfărâmă uşor, membrana devine elastică, de consistenţa cauciucului, şi puiul moare asfixiat.
Dacă avem umiditate prea scăzută în eclozionator coroborată cu ouă vechi sau păstrate incorect, aerisire insuficientă sau supraîncălzirii camerei de ecloziune, exces de umiditate în incubator, puii cresc foarte mari şi nu pot ieşi din ou, murind sufocaţi. Aceasta se mai datorează şi oscilaţiilor de temperatură şi în mod special supraîncălzirii în primei săptămâni a incubatorului, incubaţiei la o temperatură foarte scăzută sau foarte ridicată.
Embrionii mor în ou, datorită excesului de temperatură în incubator în timpul primelor 15 zile, neîntoarcerii ouălor deloc sau neregulat.
Temperatura foarte ridicată în incubator produce hemoragii şi moartea embrionilor în special între a 3-a ţi a 15-a zi de incubaţie. Temperatura prea ridicată în eclozionator în timpul zvântării puilor îi face foarte nervoşi.

7.1.2 Clocirea naturală

Multe rase de fazani nu clocesc ouăle atunci când sunt crescuţi în mediul artificial sau atunci când volierele sunt strâmte. De aceea, crescătorii de fazani preferă să folosească găini sau curci pentru clocirea ouălor de fazani. Sunt preferate găinile care sunt mai liniştite şi nu ciupesc ouăle de fazan. Cloştile trebuie mai întâi deparazitate pentru a se obţine pui sănătoşi şi cu o vitalitate crescută.
Clocirea ouălor de fazan se deosebeşte de clocirea altor păsări de curte. Embrionii se dezvoltă normal numai atunci când au o umiditate suficientă şi solul este răcit. Dacă în cuibar există fân sau paie, care împiedică ouăle să atingă pământul, rezultatele clocirii sunt proaste – fie embrionii mor, fie puii se nasc morţi.
Crescătorii de fazani trebuie să aleagă locul de cuibar într-o poiană cu iarbă, dacă se poate într-o depresiune naturală. Alături de cuibar se pune nişte fân, muşchi sau frunziş, care trebuie să aibă întotdeauna contact cu pământul iar atunci când se usucă, trebuie stropite cu apă rece.
Înainte de a fi pusă pe ouă, cloşca trebuie obişnuită să clocească. Ea este pusă pe nişte ouă încălzite, seara, după ce a fost hrănită şi a băut apă, într-o cameră întunecată, în decurs de două până la trei zile. Dacă ea rămâne aşezată peste aceste ouă, ele trebuie schimbate cu cele de fazan. Sub găinuşe se pun zece ouă, sub găini câte 15 ouă iar sub curci 25 de ouă. Cloştile se ridică în fiecare seară de pe ouă, pentru a fi hrănite cu furaje din cereale. Furajele cu multă apă nu sunt indicate deoarece pot provoca colici şi alte deranjamente ale stomacului. La început, cloştile sunt ridicate de pe ouă pentru o perioadă scurtă – în prima săptămână pentru maxim 10 minute, în cea de-a 2-a săptămână pentru un sfert de oră, iar ultimele zile pentru 20 de minute. Astfel, ouăle se răcoresc iar cloşca se poate hrăni şi adăpa. Unii crescători de fazani consideră că prin atingerea pământului ouăle se răcoresc suficient şi de aceea ridică cloşca de pe cuib o dată la 2 zile. În cea de-a 23-a zi, puii de fazan încep să dea semne de viaţă şi ies din ouă în următoarele 2 zile. Pentru uşurarea ieşirii puilor din ouă, acestea sunt stropite, din cea de-a 18-a zi, cu apă de băut fiartă, care o temperatură de 39-40 grade. După ce puii au ieşit din ouă, cuibul este curăţat de coji iar cloşca şi puii sunt lăsaţi în locul unde vor fi crescuţi.

8. HRĂNIREA FAZANILOR

Există mai multe modalităţi practice de hrănire a fazanilor. Unii crescători de fazani consideră că aceste păsări trebuie hrănite cu cât mai multe produse de origine naturală, cu un conţinut de peste 30% în proteine. Alţii preferă o alimentaţie combinată cu diferite amestecuri de furaje, la care se adaugă şi hrană naturală, de origine animalieră. În unele ferme se folosesc furaje combinate, care conţin 18-20% proteină crudă pentru fazanii care sunt scoşi sub cerul liber pentru a fi crescuţi. Restul de hrană necesară de origine animalieră îl găseşte în natură.
Funcţie de vârstă şi starea fiziologică, cerinţele de apă, proteină, lipide, minerale şi vitamină diferă.
Proteinele îndeplinesc importante funcţii plastice, energetice şi biologice. Sunt formate din aminoacizi, unii neputând fi sintetizaţi de organism şi de aceea trebuie să fie luaţi din proteinele din furaje. Un conţinut mai bogat în proteine şi aminoacizi esenţiali, cu valori energetice ridicate, poate conduce la un consum mai redus de hrană. Pasărea îşi reglează consumul până la nivelul necesarului energetic.
Energia metabolizantă rezultă din energia brută a furajelor din care se scad pierderile de energie prin fecale, urină şi gaze de fermentaţie
Celuloza este un poliglucid ce alcătuieşte ţesuturile, cu o structură fibrilară. Ea nu este macerată de fermenţii digestivi, ci numai de bacteriile de fermentaţie din tubul digestiv. Prezenţa celulozei, în limite minimale, realizează un tranzit digestiv normal.
Grăsimile sunt sintetizate dina alimente cu ajutorul zaharurilor din cereale.
Substanţele minerale contribuie la metabolismul glucidelor şi lipidelor, menţinerea presiunii osmotice. Carenţa furajelor în substanţe minerale, duce la afecţiuni grave în organism: anemii, distrofii osoase, aberaţii de gust, carenţe care pot fi fatale. Prea mult calciu în furaj, determină diminuarea absorbţiei de mangan şi zinc. Manganul asigură evitarea deformării articulaţiilor şi oaselor. Deficienţa de zinc duce la deformări ale membrelor, îngroşarea articulaţiilor şi pielii de pe picioare şi degete.
Vitaminele asigură reglarea metabolismului fiind indispensabil, insuficienţa, lipsa şi excesul de hrană produc boli grave – vitaminoze.
Frontul minim de hrănire este:
- 0-7 zile – minim 1,5 cm/pui
- 8-40 zile – minim 3 cm/pui
- peste 40 de zile – 5 cm/pui
În voliere hrănitorile se dispersează uniform pe toată suprafaţa, sub adăposturil acoperite.

8.1 Hrănirea fazanilor în condiţii casnice

Crescătorii amatori de fazani consideră că nu există o alimentaţie de tip standard pentru toate rasele de fazani, deoarece cerinţele diferă în funcţie de fiecare pasăre. Ei au constatat că la fazanii din rasa încornorată şi strălucitor nu trebuie să li se dea furaje din cereale, bogate în grăsimi.
Tainul zilnic trebuie să fie mai diversificat. Nucleul este constituit din: cereale – grâu, orz, ovăz, porumb, mei, tărâţă de grâu; soia, mazăre, seminţe de floarea soarelui, sămânţă de conopidă, jir, şroturi sau furaj concentrat, alcătuit din turte măcinate, cu un conţinut bogat de proteine şi săruri minerale / de floarea soarelui, soia, alune, plante rădăcinoase – cartofi, sfeclă furajeră, morcovi, ridichi; furaje verzi – varză, salată, spanac, urzică, lucernă, măcriş, fructe – de salcâm alb, soc, păducel, afine, măceş. Dintre alimentele de origine animală sunt de preferat făina de oase şi cea de peşte, urda, zer, omizi, gândaci, ouă de furnici.
În primele 3 zile după naşterea puilor, fermele de fazani folosesc o hrană mai dietetică, care să-i ajute pe nou născuţi să se dezvolte. Se foloseşte un amestec format din pesmeţi bine fărâmiţaţi (30-35%), urluială de porumb (20-25%), 40% amestec de urluială de grâu, ovăz şi orz decojit, mei şi 10% lapte praf. Este de dorit să se adauge şi 2-3% substanţe minerale. Pesmeţii pot fi amestecaţi şi cu furaje combinate, la care se trece, în totalitate sau parţial, după cea de-a 3-a zi.
În timp ce puii de la păsările de curte se hrănesc în special cu furaje combinate, principala hrană a puilor de fazan care se află în libertate o reprezintă insectele – în prima săptămână în jur de 85%, în cea de-a 2-a 60-65%, iar în cea de-a 3-a în jur de 50%. Din acest considerent, puii de fazan trebuie îndreptaţi spre o asemenea hrană sau spre furaje combinate cu o concentraţie ridicată de proteine.
În amestecul de furaje se adaugă de obicei şi câte un ou bine fiert – unul la 15 păsări – sau numai gălbenuşul, la începutul primei săptămâni, precum şi iaurt, după posibilităţi. Hrana de origine animalieră poate fi înlocuită cu carne, aruncată în carne fiartă. La sfârşitul săptămânii, raţia zilnică este îmbunătăţită cu iarbă verde, foarte bine tocată. Hrana se dă de 6 ori pe zi în intervale egale de timp, pentru a se evita înăcrirea.
Din cea de-a 4-a sau a 5-a zi, puii de fazani încep să se hrănească cu terci de ouă, denumit şi caimac de ouă. Acesta se prepară în felul următor: se bat 4 ouă în 330 grame de lapte, la care se adaugă 2 linguriţe de făină de ovăz. Terciul se fierbe până când începe să se îngroaşe.
Numărul ouălor poate fi micşorat în cea de-a 2-a săptămână. După împlinirea vârstei de 4 săptămâni se măreşte cantitatea de mei, orz, în general de cereale. În cea de-a 3-a lună, fazanii aflaţi în creştere se hrănesc ca şi adulţii.
În fermele pentru creşterea fazanilor sunt răspândite mai multe sisteme de hrănire a puilor. În raţie se regăsesc diferite făinuri, la care se adaugă lapte fiert, griş, orez, iaurt. La multe ferme se preferă folosirea furajelor combinate moderne, pentru fiecare categorie de vârstă. Această alimentaţie este completată de existenţa unei curţi cu surse de hrană naturală. Raţia zilnică începe de la 3-5 grame şi ajunge, în cazul adulţilor, la 80-85 de grame.
În cazul fazanilor adulţi trebuie să se acorde o atenţie deosebită pregătirii pentru sezonul de înmulţire. Acestor păsări le sunt date tot mai multe alimente cu vitamine, în scopul creşterii fertilităţii şi creşterii vitalităţii puilor. Se poate da şi orz, ovăz, precum şi o cantitate mai mare de furaje verzi şi suculente într-o combinaţie echilibrată.

8.2 Hrănirea puilor de fazan

Metabolismul şi ritmul de creştere la puii de fazan sunt foarte active şi, până la 4 luni (la deplina dezvoltare), se vor asigura mai multe reţete de hrană, diferite ca valoare nutritivă şi energetică, în concordanţă cu nevoile organismului într-un anumit stadiu de dezvoltare.
În general sunt mulţi crescători care susţin că puii de fazan nu pot fi crescuţi fără larve de furnici, fapt infirmat de zootehnică. Este dovedit că puii de fazan pot fi crescuţi în bune condiţii cu cloşti artificiale, asigurând raţii nutritive bine echilibrate din punct de vedere proteino – vitamino - mineral.
Pentru fiecare kg de amestec de nutreţ se adaugă 40 mg vitamina A, 7,2 mg vitamina D2, 30 mg vitamina B2. Când unele sortimente nu pot procurate, pot fi înlocuite cu altele conform cu echivalentele cunoscute în normele de alimentaţie a animalelor domestice.
Prima hrănire se va face la 24 de ore de la naştere.
Creşterea penajului şi colorarea se asigură prin prezenţa in raţie a şroturilor de floarea soarelui şi de soia, precum şi a premixului care conţin aminoacizi esenţiali din grupa sulfonică. Acesta mai conţine o serie de antibiotice necesare pentru apărarea organismului faţă de bolile infecto-parazitare.

8.3 Model de raţie pentru puii de fazan

Sortiment de furaj:
- făină de porumb
- făină de orz cernută
- făină de ovăz cernută
- făină de grâu furajer
- şroturi de soia, floarea soarelui
- tărâţe de grâu
- ouă de fierte tari tocate
- lapte praf ecremat
- făină de fân de lucernă
- făină de carne, sânge, peşte
- drojdie de bere furajeră
- morcovi roşii sau nutreţ verde (lucernă)
- făină de scoici (cretă furajeră)
- făină de oase
- sare de bucătărie

În primele 3 zile de viaţă, puilor de fazan li se administra în raţia de hrană exclusiv un amestec format din ouă fierte tocate foarte mărunt, în părţi egale cu făină de porumb. Din a 4-a zi se începe hrănirea cu amestecul din reţeta prezentată în tabel, din care însă se elimină făina de fân, care se introduce în raţie abia după vârsta de 14 zile, alternând cu tainuri formate din ouă şi brânză de vaci care se reduc treptat, scoţându-se complet din furajare după vârsta de 10 zile.
Tainul de nutreţ concentrat se poate administra fie uscat (reprezentând jumătate din cantitatea de cereale – făinuri, cereale, şroturi, tărâţe), fie şi umed, reprezentând restul nutreţurilor. Amestecul umed se va administra în tainuri mici, atât cât se consumă în totalitate la o masă, la început de 2-3 ori pe zi, rărindu-se până se ajunge la un tain.
Cantitatea de nutreţ consumată zilnic de un pui de fazan este relativ mică; în primele 3 săptămâni de viaţă, de exemplu, un pui consumă 330-350 g, respectiv 2-3 g zilnic, în primele 3 zile de viaţă, ajungând la 30-35 g/zi la vârsta de 2 săptămâni.
În apa de băut este bine să se adauge hipermanganat de potasiu în proporţie de 1%. În ziua a 2-a şi a 3-a se administrează streptomicină în apa de băut, fiartă şi răcită (2 g la 10 litri de apă). În perioada 4-7 zile, se administrează Eritrom 6% s.a., 1 g la un litru de apă, asociat cu vitamina A, D3, E şi C – 1 g - 1 litru de apă. În ziua 23-27, se administrează, de asemenea, Eritrom sau Flumequinorom.
La vârsta de 15 zile se execută prima vaccinare împotriva pseudopestei, cu vaccin viu, liofilizat, tulpina La Sota, Avipestisota. La 24 de zile se face a 2-a vaccinare antipseudopestă aviară, cu vaccin „Avipestiosota”, viu, liofilizat, tulpina La Sota, conjunctivă.
În săptămâna a 6-a poate apărea fenomenul de picaj; se micşorează densitatea şi la nevoie se taie ciocul. Se izolează puii cu fenomene de picaj sau canibalism. În jurul vârstei de 42-44 zile, se execută a 3-a vaccinare, cu vaccin PESTIHOLVAC, inactivat, uleios, mixt, contra pseudopestei aviare şi holerei aviare, subcutanat, în regiunea cefei sau intramuscular, în muşchii coapsei, pieptului sau aripii. Nu se va face vaccinarea la păsările care prezintă avitaminoze, bolnave de micloplasmoză, colibaciloză, bursită infecţioasă, salmoneloză, coriză, holeră, tuberculoză, coccidioză sau alte boli parazitare, deoarece nu se imunizează corespunzător. Înainte, în ziua şi după vaccinare, se administrează în apa de băut, vitamina A, D3, E şi C şi un antimicrobian cu spectru larg. Se efectuează tratament individual, , odată cu vaccinarea, cu fenilbenzadol sau tetramisol, contra singamozei, odată cu scoaterea puilor în voliere.
La vârsta de 75 de zile se efectuează a 4-a vaccinare cu vaccin PESTIHOLVAC contra pseudopestei şi holerei. La 125 de zile, se execută a 5-a vaccinare cu acelaşi vaccin. În continuare se execută vaccinările din 2 în 2 luni.
Din săptămâna a 8-a se introduce sare în apa de băut – 5g/litru de apă.

8.4 Hrănirea şi exploatarea fazanilor adulţi destinaţi reproducţiei

Fazanii adulţi care formează efectivul matcă cu destinaţie pentru reproducţie în voliere care pentru lunile de iarnă trebuie să aibă un şopron pentru adăpostire şi tufişuri formate din arbuşti în care păsările se pot ascunde.
În mod obişnuit, volierele se amenajează la marginea unei păduri sau chiar în pădure sau lângă o lizieră sau pâlcuri de pomi şi arbuşti, pe un teren uşor înclinat şi bine drenat, bine înierbat cu vegetaţie valoroasă (lucernă, trifoi), cu expoziţie spre sud.
Înainte de popularea volierelor, fazanii se vaccinează antipestos.
Volierele sunt împrejmuite cu plasă de sârmă şi acoperite cu acelaşi material. În voliere se amenajează un compartiment de ouat şi un compartiment de iernat. Voliera de iernat este căptuşită în exterior cu pereţi din stuf sau coceni.
Pentru timp de iarnă, fazanii sunt întreţinuţi în aceste voliere de iernat, în grupe mari formate dintr-un număr mare de familii (o familie este formată din 6 făzăniţe şi un fazan). Pentru fiecare 50 de familii (300 de făzăniţe şi 50 de fazani) se asigură o rezervă de masculi, în număr de 10-12 capete.

8.5 Hrănirea fazanilor adulţi

Pe timpul friguros, furajarea se face sub adăposturi de hrănire (în voliere de iernat), administrând raţia de hrană în hrănitori semiautomate, plasate pe nişte suporţi la o înălţime de 8-10 cm de sol.
Este interzis a se hrăni reproducătorii cu furaje concentrate combinate preparate pentru pui, deoarece conţin substanţe care reduc sau opresc ouatul.
Raţia de hrană este formată dintr-un amestec de grăunţe de porumb 35%, mei 20%, cânepă 10%, floarea soarelui 5%, soia 5% şi spărtură de orz sau de grâu 25%. În acelaşi timp se asigură zilnic circa 10 g de rădăcinoase pentru fiecare fazan (morcovi, sfeclă, napi), care pe timpul geros se ridică pentru a nu îngheţa şi a produce tulburări digestive, Administrarea raţiei zilnice de hrană se face o singură dată pe zi, dimineaţa, mereu la aceeaşi oră.
De la 1 ianuarie se schimbă şi raţia de furaje, cu furaj special pentru stimularea activităţii sexuale.
Înainte de a începe perioada de ouat (luna mai), fazanii se introduc în voliere speciale de ouat, în vederea pregătirii fazanilor pentru ouat şi reproducţie. Raţia de furaj pentru această perioadă trebuie să asigure un raport 1:3,5 la 1:



Albumul selectat nu contine nici o poza.








Comentarii album • 19
Cristi2011 24 februarie 2015  
Bine v-am gasit, ce animale cresteti in prezent?
  Raportează
DORINCIURESCU 17 mai 2014  
multumiri
  Raportează
alesio 23 aprilie 2013  
sal cine imi zice si mie cand incep sa oua fazani pe camp ? ms astpet un raspun pe pagina mea
  Raportează
anonim
virgil78 1 decembrie 2012  
ingenios,adevarat,educativ si noi necunoscatori ati multumim din tot sufletul nostru,. Asa ar trebui si pentru ratele mandarine ca am cautat peste tot, modul de hranire detaliat si am cumparat si carti si sunt cateva reguli generale.
  Raportează
anonim
dida 9 iulie 2012  
multumiri pentru sfaturi
  Raportează
alecs 11 mai 2012  
multumiri...
  Raportează
anonim
cornelerji 12 aprilie 2012  
cumpar oua defazani si de pauni pentru incubat
  Raportează
anonim
Cornel 13 martie 2012  
vind 8 gainuse si 2 cocosi comuni
  Raportează
anonim
costel 10 martie 2012  
de unde pot cumpara o familie de fazani
  Raportează
anonim
george 9 mai 2012  
ii gasesti pe net, la ferme sau dumineca in targurile de pasari, in general, organizate la oras
  Raportează
eugen2005 18 ianuarie 2012  
am stat ceva timp sa citesc articolul,interesant,ce femela isi cloceste singura?am mascul salbatic si vreau sa iau pereche....
  Raportează
anonim
george 9 mai 2012  
regula este ca fiecare mascul trebuie sa aibe femela din rasa lui caci altfel ea nu face aua fertile. daca faci rost de femela din rasa masculului pe care il ai pentru a cloci ea ouale, femela de fazan trebuie sa aibe conditii apropiate de cele naturale adica spatiu suficient, un loc unde sa se oua, sa nu fie deranjata de oameni, zgomote, pasari sau animale. cam atat.
  Raportează
anonim
leo 26 martie 2011  
la ce varsta incepe fazanita sa oua? multumesc
  Raportează
anonim
nelu 15 martie 2011  
foarte interesant lipsesc pozele
  Raportează
liviugabriel 6 februarie 2011  
ms pt partea cu hranirea puilor ave4m nevoie de acest sfat
  Raportează
danivan84 2 februarie 2011  
multumim pentru sfaturi...
  Raportează
anonim
alin 15 decembrie 2010  
un fazan cu cate fazanite se imperecheaza? multumesc!!!
  Raportează
anonim
Meriluu 2 iulie 2010  
Ar fi mai interesant articolul daca ar avea si cateva fotografii, cateva modele de custi, etc. .
  Raportează
Hantz 17 decembrie 2009  
Foarte interesant si util pentru crescatori.Asteptam informatii si pentru tratarea bolilor la gainile de rasa.cu toata stima Hantz.
  Raportează
Către: eunescu09

Mesaj:
Mesajul a fost trimis.
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.