eunescu09
144 poze   276059 vizite

Poeme de casa

EUNESCU


A fi


Suntem ceea ce suntem
pentru că mereu suntem altfel decât ieri,
amestecaţi, în pântecul fluid al nemuriri,
după legi haotice, care fac, din celula mea
o celulă de piatră,
din ochiul tău
un ochi de păpădie,
din oasele mele albastre
negre fântâni de cărbuni
şi din tine,
o frunză de acoperit Edenul
după fiecare somn mai adânc.

Suntem ceea ce suntem,
între Hamlet şi cersetaoare,
povesti fără a fi
dacă nu învăţăm urgent şi sigur
să zâmbim.




Ai rupt o floare


Ai rupt o floare, ce trist!
Floarea avea întâlnire cu un fluture
Alb,
Dantelat cu flăcări pupurii
Pe mijloc.

Acum,
Lunca nu ştie să răspundă
Unde îi e floarea cea fină.
Pădurea a amuţit şi ea,
Vântul tace, stingher, în vre-o văgăună.

De ce ai rupt floarea?

Lacrimile florii cad greu intr-un pahar
De cristal.



Mana ta frumoasă


mâna ta frumoasă, caldă, suavă,
de mamă bună,
de sotie dragă,
se odihneşte obosită în mâna mea
neputincioasă.

azi,
mâna ta caldă mângâie mâna mea rece,
iar eu,
atât de săracul de mine,
blestem carnea care îmi e carne,
sângele care îmi e sânge,
neputincioase să rupă răul
care năpădeşte licărul tău din ochi.

iartă-mă iubito, iartă-mă “mamă”,
că atât de mic sunt lângă durerea ta
arzandă.

voi ceilalţi?
zâmbiţi frumos!
intr-o zi nu veţi şti cui, pe cine să blestemaţi.



Tu eşti


tu eşti visul preschimbat în vis
de un alchimist fără nume,
noaptea,
când florile devin atât de pure
încât vrăjitoarele şi le pun sub căpătâi
pentru descânt.

tu eşti inima transformată în suflet
de sanzianele cu gust de căpşuni,
când curcubeul devine atât de intens
încât sburatorii şi-l prind de buze
pentru alint.

tu eşti bucuria din bucurie
pentru a-mi fi rai şi lumină
ziua, noaptea, în somn, în vis,
în adierea dimineţii
cu ochii încărcaţi de roua iubiri
în absolut.


Tomograf


mi-am pus oglinda în spatele oglinzii.
apoi mi-am dus ochiul să privească,
prin oglinda pusă în faţa oglinzii,
cum se leagă oasele de gânduri,
fără ca gândul să aibă vreo legătură cu osul,
cum caii devin câini, iar vulturii bucăţi de carne
puse la păstrat între două metereze de cartilagii.

pur şi simplu mi-am băgat picioarele
în râurile acelea şerpuite,
mustind a sânge,
şi nu am mai simţit nimic.



Am blestemat


am blestemat să nu ai mai mulţi ochi.
doar ochiul cu care eu am coborât în tine
să îl pui lângă ochiul lunii,
şi cu el să desmierzi fruntea ta, fruntea mea,
gândul că nu există un alt gând
decât steaua în care ne dormim dorul.

am blestemat!
era blestem să nu ai mai multe mâini
decât mâna cu care te-am vârât în mine
să o scalzi în roua unui descânt
înainte de a desmierda,
cu mâna mea ieşită din umărul tău,
visul că nu există alt vis
decât sânzienele în care am dormit.

am blestemat să îţi amesteci inima cu inima mea
sub o singură coastă,
sub un singur stern
să le contopeşti într-o inimă care bate de două,
ca una.

apoi am blestemat către toţi zeii să fii fericită
cu un singur ochi,
cu o singură mână,
cu un singur gând,
cu o singură răsuflare,
toate purtându-ne între două inimi,
devenite inima noastră.



M-am invelit in tine


ochii mei!
nu mai aveam nevoie de ochii mei.
i-am dat la câini să privească şi ei
cum am privit eu.
eu aveam ochii tăi cu care sa privesc.

mâinile mele!
nu mai aveam nevoie de mâinile mele.
le-am lăsat pe trupul unui viezure
să îşi pipăie cu ele scorburile
cum eu am pipăit umărul tău.
eu aveam mâinile tale cu care să ating cerul.

simţurile mele!
nu mai aveam nevoie de simţurile mele.
le-am dat unor furnici
să simtă, cu simţurile astfel adunate,
când regina vrea să iasă la soare.

m-am învelit în tine
cu ochii,
cu gândurile,
cu mâinile,
cu trupul tot frământat de simţuri,
în coasta unui munte condamnat la nemişcare.



Mumia, eu


nu mică mi-a fost mirarea
să mă găsesc în vitrina unui magazin
de antichităţi.

eram eu fără ochi, fără braţe,
iar din rana de la piept nu curgea nimic.

luaţi-l, e nou.
scria pe osul de la picior.



Ne-am cunoscut noaptea


Ne-am cunoscut noaptea,
Fiecare în umbra celuilalt.

Decolteurile luminii răzuiau ochii
Ce fuseseră ochi,
Cu o perlă proaspătă, mirosind
A scoici calde, şi a pâine.

încercam să fug, încercai să alergi,
Niciodată înainte,
Nicicum înapoi.
Fugeam spre celălalt, speriaţi
Că s-ar putea să nu ne cunoaştem.

Ne-am cunoscut noaptea.
Cu rănile daltuite în mâna celuilalt.



Nu am gândit


Am mai gândit gândul în care
un gând nu mai e gând
în liniştea Venetiei fierbinte.

Am mai gândit gândul în care
vulturele nu mai e vulture
în sângele unei stânci.

Am mai gândit gândul în care
cuvintele nu mai sunt cuvinte
în coastele unei păduri de stejar.

Nu am gândit gândul în care
curcubeul doarme
în amintirea unui gând



Am murit de multe ori


Prima dată când am murit, nu am murit eu,
ci cineva care nu îmi era prieten,
nu îmi era nimic.
dar pentru că el murise
eu am văzut omul mort, cum văd omul viu,
şi mi-am dorit să mor,
să ştiu ce ştie el
despre moartea lui.

De atunci am murit de multe ori,
de cele mai multe ori doar în gând,
recunosc,
dar am murit şi aevea, cu câte cineva drag,
mai puţin drag,
fără să ştiu, nciodată, ce ştie el despre moartea lui,
despre vârsta morţii lui,
despre logica morţii dusă în moarte,
despre ce crede moartea despre cel ce încă vrea să trăiască,
despre cât de viu sunt eu,
despre cât de ne-viu este el, cel ce tocmai a murit.

Intr-o zi voi şti ce ştiu morţii, sigur voi şti,
dar mă întreb:
nu cumva abia atunci voi muri eu,
după ce am murit,
fără să ştiu de ce nu mor şi ceilalţi?


Amândoi ştim


floarea aparţine câmpiei înverzite.
apa e dăruită albastrului mării.
lumina se dedă zării, cu toate nuanţele ei sublime.

dar câmpia nu e a florii,
marea nu e a apei,
nici zărea a luminii.

eu ştiu că nu eşti a mea,
dar aparţii mie, eşti darul dumnezeirii
pentru vântul rătăcit în văgăunile munţilor
şi transformat în suflet,
sufletul meu.

eu ştiu.
şi tu ştii.
amândoi ştim…



Eminescu


Mihai............. hei, Mihai...........
se aude și azi glasul copilei strigând un munte
prăvălit în marea pavată cu lacuri albastre
și tremurânde trestii.

Mihai............. hei, Mihai...........
Harieta face exerciții de logică,
imitând glasul națiunii de peste mii de ani.

auziți?
sara, pe deal, încă se mai aud talăngile poemului
scoborât din izvoarele pădurii
pentru a învălui treptele unui templu antic.
și oricâte buburuze vom trimite să
danteleze punctele cardinale,
înapoi vom primi tot 5 scrisori,
cu impărati si proletari,
cu flori albe, de plopi fara număr,
incrustate in pergament alb.


Răsărim cu Eminescu


pășesc, cu sfială, pe marginea unei frunze
pe care cineva a scris: Eminescu!
teama de a nu trezi vechile vise
mă face insa să îmi șovăi pașii,
tremurând în loc de frunză, ca o pădure
de plopi ne-numărați.

gata, m-am așezat în genunchi.
mi-am întins trezirile în formă de evantai
peste nervurile frunzei care nu mai e frunză,
și acum ascult șoaptele unei doine în care
Elena s-a preschimbat în Verona-Vreona-Vanover
la marginea unui izvor cu sânziene.

astăzi e ziua lui Eminescu!
el nu a mai împlinit nici un an.
anii lui au devenit eternități din care, uneori, mai plouă
nuferi galbeni
peste lacurile noastre sărace,
alteori se cern imagini stranii, la margine de pădure,
și de fiecare dată, ca o răsărire de lumină,
Anul Nou începe cu Eminescu.



Hegel

Hegel purifică ideile la foc mic
răsucindu-le bine, să le pătrundă misterul,
cu o freză de dantelat cuvinte.
el nici măcar nu ştie că nu există,
cum nici pana cu care asmute tăciunii filozofiei
peste concepţii şi teorii
nu e decât o vagă unealtă a imaginaţiei.

dar Hegel presimte.
presimte că gândul ne gândeşte pe noi,
în vreme ce Timpul şi Experienţa îşi împart ritualul
biciuind Conştinta cu incertitudini care nu pot fi certitudini.

Hegel cugetă!
percepţia ideilor care asmut gândurile
către o pungă cu ceţuri
înainte de ai da contur în logica percepţiilor,
îl face să cuprindă focul de la picioarele sale,
căpătând forme pe care nu le ştia.

Hegel gândeşte:
formele din mine sunt gânduri în care o idee
scluptează cuvinte,
cuvintele sunt bucăţi de idei aşezate pe colturile mesei,
ideile, ideile ne guvernează din umbră.

acum Hegel ştie:
noi nu existăm, există doar ideea de noi,
ideea de gând,
de contur,
de faptă.
când vom murii,
ideea va zămisli o nouă idee de ceva…



Marin Sorescu... nu a existat


Marin Sorescu... nu a existat.
l-am căutat adesea printre pietrele vechi
de granit
cu care era capitonat orașul,
am strigat cu încăpățânare la porțile Băniei,
am bătut în copaci....

uneori mă trezesc că răscolesc cu piciorul
prin frunzișurile din parcul Romaneștilor
sperând că va tresări, ca setea unui munte de sare,
de sub talpa mea furioasă.

și de câte ori îl caut, trecători grăbiți îmi spun la fel:
Marin Sorescu nu a existat.

acum stau răstignit pe bolta unui pod de apa,
cu ochii ațintiți in mii de molecule care se zbenguie
printre solzii albi, de pești,
și mă gândesc că pe acolo a curs cândva
poema despre cel ce trebuia să poarte un nume.



Nichita


nichita se întreabă singur:
să am un gând,
să am două, douzeci și șapte,
și noua?
dar dacă pot să am atâtea gânduri
unde o să le depozitez?
la uniune?
la academie?
și ce or să facă ei cu gândurile mele
dacă ale altora
au putrezit la fereastră?
să nu am niciun gând?
și dacă i-o cășuna vreunuia să deschidă fereastra
și nu se va împiedica de nimic?

nichita e un tip tare zgârcit,
a luat frunzele câinilor,
toate,
toate, toate,
și le-a pus semn
la picior,
la gând, la fiecare gând,
la claviculă,
ba chiar și-a înfășurat și o mână
cu ele
să nu se vadă cum sângerează cuvinte,
necuvinte,
din buricele degetelor.

acum stă pe un os de cal
că să nu moară când vor unii,
și face noduri,
nod unu,
nod doi,
nod șapte,
noduri așezate între ape
că să nu se zgârie acvilele
când despică aerul.




Sarmisegetuza


noi am fost primii, ăştia de pe aici,
când voi,
cei ce vreţi să vă vedeţi mai vechi
decât istoria,
încă spălaţi oasele căilor
să le aveţi de linguri.

pădurile, priviţi-le, miros încă a trupuri de daci,
daci puri,
pestii au gust de sânziene,
vulturii aduc a Sarmisegetuza, iar din stăncile munţilor
se aude uneori lupul vorbind cu Zamolxix,
zeul lui Burebista.

Voi ce aveţi?



Timpul nu există!


Timpul nu există!

o spun femeile care au născut
fără să ştie ce poartă în pântec.
poate erau ele ascunse în ele.
privirea despre ele nedesluşită
în ce vor fi mâine,
fără să ştie cineva ce e un mâine.

sângele care vine
în amestecul sângelui cald,
sângeră în gândul femeii
care e azi.

mâine,
fără ca mâine să ştie cineva ce e un mâine,
femeia nu va mai fi aceeaşi femeie.
va fi o mamă cu un pui de femeie,
care e tot femeie,
dar desenată pe alt colţ de oglindă.

toţi din jur ştiu că femeia
a devenit femei.

chiar şi bărbatul ei e o femeie
strigată altfel,
până se va întoarce din nou
intr-o femeie
în văzul timpului
întors la locul faptei de nedescris.

suntem crucificaţi în femei,
amestecaţi în gând lor
de privirea insistentă a altei femei
care se chinuie să numere
secundele pe care nu le poate atinge.

Timpul nu există!
sunt doar femei care îi spun astfel.

frunze femei,
zăpezi femei,
ape femei,
linişti, nopţi, fărâme de lumina
care bântuie cerul,
sunt toate femei.

femeia întrupată în ea însăşi
cu noaptea şi ziua
stinse în gând.



Adormirea cerurilor


Ne sufocă gândul ploconit în genunchii
albi
ai unui preot negru la trup,
fără să ne mai întrebam de ce,
de ce nu e bine să întrebăm de ce
dumnezeu a uitat să se trezească
din timpul lucrurilor
pe care nu le-a făcut.




Cine eşti?


cine eşti tu? te-am întrebat
de o eternitate.
de o veselie de întrebări te-am întrebat
cine eşti tu, în negura lumilor
cu care dorm mereu lângă câine?

ai râs.
Râsul pădurii
îmbătat de sângele rupt din sine,
când ciuta dăruie singurătatea
clipei
unei adieri de întuneric.

cine eşti, cine sunt?
cuvinte
pe care le urnesc cu greu
înlăuntrul cercului sfârtecat
de bătăile în coaja-i subţire.

poate eşti.
cine să ştie, cuvântul?
nici zeii nu ştiu de ei în ceruri.
cum ar putea să mi se arate
ochii cu numele tău pus pe ce nu eşti?

cine eşti? te-am întrebat
de o eternitate.
de o veselie de întrebări te-am întrebat
cine eşti tu, în negura lumilor
cu care dorm mereu lângă câine?



Clopotele


biserica din sat se încăpăţânează
să bată clopotele duminica.
întotdeauna bat clopotele bisericii duminica,
de parcă ar fi sărbătoare să moară cineva
în bătaie de clopote.

- du-te, du-te, vezi de te du`,
îmi spune mumia.
- unde să mă duc?

biserica bate mereu clopotele
duminica.
mereu se aud clopotele de duminică
în ochii mei rămăşi fără ochi.

- du-te, du-te, vezi de te du`.
de parcă ar putea fi altfel!


La început a fost cuvântul


la început nu a fost dumnezeu.
a fost Cuvântul.
el se plimba liber, dintr-o litera în alta,
peste imensitatea planetelor goale.

cuvintele nu ştiau să întrebe de cuvinte.
nici încotro o iau literele nu ştiau.
a fost libertatea lor absolută
de a fi cuvinte
intr-o infinită lume de necuvinte.

apoi,
cuvântul s-a rupt în bucăţi de cuvinte;
cuvântul care, cuvântul de ce.
aşa a apărut Gândul.
gândul de sine,
de afară de sine,
de cărăuş de litere răspândite
prin furtuni de nisip.

gândul nu semăna cu cuvintele.
nici cuvântul nu părea a fi gând.
dar pentru că cineva trebuia să sune din corn,
gândul a înlănţuit cuvintele
în şiruri de păreri
şi iată, aşa a apărut Constiinta.

după aceea nu se mai ştie,
gândul l-a creat pe d-zeu?
cuvântul l-a creat pe d-zeu?
poate le-a plăcut barba lui şi i s-au închinat…
cine poate să ştie dacă nici cuvintele
nu spun?

târziu, foarte târziu,
s-a scris Biblia.



Cuvinte pentru soţia mea


cuvintele mele pot să alerge, ele vor spune mereu mai puţin
decât înţelesul unei priviri
aşezate cuminte între genele tale.

pot să gesticulez, desenând în aer aceleaşi cuvinte
pe care mă grăbesc, aproape în zadar, să le înghesui sub perină.
ochii mei vor spune mereu mai mult decât se poate înţelege.

pot rupe vântul, iarna, fiorul unei veri,
în cuvinte desluşite doar de poeţii cei mai fini.
privirile mele îţi vor spune mereu mai mult
decât un simplu “te iubesc!”.



Gând pentru soția mea


i-am propus celui de sus un târg
simplu, curat, cinstit:
dacă într-o zi va avea în gând
să ne cheme în vizită pe unul dintre noi,
să fiu eu acela;
tu încă mai ai treabă prin curte,
o nuntă de făcut,
și câțiva nepoți de învățat
cum cresc ghioceii.
acum îi aștept răspunsul.

am vorbit cu un înger ieri,
mi-a promis că e bine.




Am lovit cu piciorul


am lovit cu piciorul boabele mici, de cuarț,
care azi sunt nisip la malul mării,
și mi-au ars degetele
ca și cum un șarpe și-ar fi înfipt colții
rasuciti,
în adâncul sângelui meu.

nu am știut că sunt cuvinte
preschimbate în nisip,
ursite
să își aștepte o mare care să le sărute
pentru a fi iar privighetori așezate
la urechea unei femei frumoase.


nu am știut,
și
le-am lovit cu nepăsarea celui care își pierde propriile cuvinte.
acum,
îmi sângera gândul prin găurile rămase
fără cuvinte,
îmi tremură visul
aninat de un salcâm fără cuvinte,
eu insu-mi mă scurg pe nisipul fierbinte
care ieri a fost cuvânt,
și azi plânge fără cuvinte.



Ceasul nepotrivit


seara, ceasurile care nu au fost utilizate
sunt aruncate la gunoi
cu tot cu secunde,
şi se încărcă altele de la magazin
sperandu-se că orele acestora vor fi mai bune.

nici în tomberoane acestea nu sunt mai cruţate
căci acolo se întâlnesc, adesea, cu şuviţe de păr dăruite
în ceasuri proaste, la ore nepotrivite,
când eclipsele de lună au greşit buzele
şi au sărutat la întâmplare.

mai sunt pe acolo şi clepsidre sparte,
care nu uită
că au fost zvârlite după porumbeii golaşi
doar pentru că cineva le tăiase piciorul
în lipsă de inel la breloc.

dar cel mai rău e când ajung
faţa în faţa cu batistele de damă.
e atâta pornire pe ele, şi sunt atât de sfârtecate,
încât arareori secundele îşi mai găsesc freonul,
şi putrezesc înainte de răsărire.

cele care scăpa, sunt aruncate la gunoi,
recuperate apoi
de căutătorii de comori
şi puse în muzee pentru ai minuna pe cei care
încă nu şi-au făcut baie intr-un ceas.



Cine esti tu?


cine esti tu?
plasmuirea oarba
inventata de poeti in miez de noapte?
cupa cu otrava,
pacea lina din sihastrii,
ori tacerea dintre soapte?

zana buna,
consanzeana,
delirul
unei frunti scaldate-n sange?
elixirul,
ori fantasma dintre umbre
cand in noapte frunza
plange?

o, nu.
tu ai inventat suspinul
din ratacirea oarba.
veninul
vaduvelor negre,
freamantul ca podoaba.

poate vantul esti,
furtuna,
haul,
suerul rastignit pe creste.
nu stiu. cine esti?



De-ar fi foame


mi-am rupt din ochi doi trandafiri
hârșâiți prin adâncul pleoapelor
ca două cuvinte încăierate în marginea unei farfurii
și acum nu știu unde să duc trofeele războiului...

cupa cu sânge știu,
o iau cu mine, să îmi pot hrăni șerpii din gând,
retina am să o las în grădină să acopere
ceața din ciuturi când cineva va voi să arunce vre-un ban,
buzele am să mi le despart în două cu un urlet de câine,
și până își vor termina corbii treaba din staul
voi măcina câteva degete amare.
cu celelalte voi merge la târg,
cică le-ar lua cineva să facă o moară de nuiele.

trist e însă că nu știu ce să fac cu clepsidra aia cenușie
în care mi-am spânzurat o bucățică de inimă....
o bună parte au mâncat-o câinii, știu,
dar acum nu o mai vor,
vântul refuză să o usuce până la deșert,
marea nu o înghite,
furtunile o rup în fâșii de tablă, apoi o lasă
atârnând de pereți,
și de câte ori trec pe aici țiganii nomazi, își scuipă în sân,
fac cruci,
și se ascund sub căruțe....
oare, la vulturul ăla nu i-o mai fi foame?


Trece un glas de femeie



pe frunzele care leagă
gând de gând, fruct de fruct,
trece uneori câte un glas de femeie
unduindu-şi formele
pe tocuri de frânghii, legate
cu fundă de curcubeu.

pe marginea unei călimări se văd
urme de glas de femeie,
uitate acolo de când învăţa,
singură şi cu sârg,
tabla adunării în doi

acum ea tace,
glasul i s-a sezat pe o păpădie fără ochi
şi tace
ca o pădure care îşi ascunde scorburile
când vin pădurării după vânat.

mâine va trece iar un glas de femeie
prin căpşunile de mai.



Femeia ca un vis


Tandră,
suavă,
fidelă,
nestatornică,
atentă,
arzândă,
irascibilă,
sensibilă,
inteligentă,
nativă
poveste de dor
esențială celuilalt.




Cuvintele mele nu sunt cuvinte



cuvintele mele nu sunt cuvinte.
poate gânduri care se lovesc de mine
și se rănesc,
poate vise cărora li s-a rupt scara
și au căzut din horn.
poate nici atat.
cuvintele mele nu mai sunt demult cuvinte,
sunt mici picături din mine,
rupte
fâșii de carne care s-au scurs din cuvinte
și au căzut în țărâna.


eunescu09@yahoo.com



Albumul selectat contine subalbume care pot fi accesate din lista de albume din partea stanga.








Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Către: eunescu09

Mesaj:
Mesajul a fost trimis.
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.