eunescu09
144 poze   276076 vizite

Pentru sotia mea

EUNESCU - poeme alese – 2013


Ea tot
Ea absolut
Ea univers

Editura Pim

Tehnoredactare: poet Georgeta Resteman
Coperta: Dragoș Popescu


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ISBN: 978-606-13-1517-8


Copyright EUNESCU, 2013
© Toate drepturile rezervate


Soţiei mele ....
Când ghioceii încă mai atingeau aerul lui martie, 2013, cu filigramul lor tremurând, soția mea dragă a devenit înger – cel mai minunat dintre îngeri!

Am adunat gânduri trăite, visate, dăltuite în curcubeul sângelui, fără să știu ca ele vor fi cuvinte cu care să îmi mătur somnul opac al netrezirii din mine. Ar fi trebuit să strig, să alerg, să ating cerul cu petalele inimii, să fiu soare, fluture, nisipul cald al unei plaje însorite, dar e târziu, mult prea târziu…


Motto:

Aceste rânduri nu sunt pentru mine
sunt pentru voi
să le pătrundeți
să le descifrați
să le înțelegeţi
să le despărțiți în ghilotine albe
şi să le modelați într-un fel cu propria fire-
eu doar le-am trăit


Eunescu – poetul
{Boris Marian Mehr}



Poetul nu scrie, nu cântă numai pentru sine. Ar fi un păcat. Iar în cazul poetului Eunescu – George Adrian Popescu – este evident faptul că versul său este deschis spre lumea înconjurătoare precum astrul zilei și al nopții. Motto-ul său nu este gratuit, din cât am citit, din creația sa apărută online, este departe de a fi emfatic, nici extravertit nu este. Dar are talent și nu puțin. Are versuri care tulbură, care încântă, care conving. La el timpul există doar în relativ, el cunoaște intuitiv eternitatea , o împarte ca pe o pâine. Umorul său fin pătrunde în mintea cititorului, îl cucerește. Spre deosebire de mulți confrați, evită excesul de filosofie, de exhibare, orice exces, este liniștit ca un codru în preajma furtunii. Citând un titlu – el este ”Altfel, firesc”. Firesc și altfel nu poate fi oricine. Asta se numește personalitatea artistului. ”Porumbeii au devenit albi ca omătu în stare pură”, scrie poetul, după o tragedie personală pe care nimeni nu o suportă ușor. Albul este culoarea împăcării cu un destin de multe ori nemilos. Precum Hamlet, care nu iubea lamentările, Eunescu. preferă tăcerea albului, scrierea în surdina durerii. „Inima mea căpătând chip de femeie îmbăiată de oceanul sângelui meu”. Dragostea este prezentă în fiecare vers, albul capătă diverse nuanțe, zăpadă, ghiocei, os, ca și cum un pictor ar încerca să apeleze numai la culoarea albă. Poetul poate, are această valență. Apoi gama se extinde - „Dumnezeu a chemat zeul stelelor/şi i-a spus/de mâine nu veţi mai fi galaxii /decât în jurul primăverii mele ”. Ne asumăm existența în Univers. Durerea fiecăruia este o parte din durerea universală, ca și bucuria. „Înainte de a mă naşte mama m-a învăţat să plâng/ nu ştiu ce a fost în mintea ei”. Suntem oameni și suntem născuți din femeie, iar plânsul femeii este sfânt. Dumnezeu plânge prin plânsul femeii. ”Te-ai născut spre a fi absolut/fără să ştii”. Eunescu scrie modern, dar respirația eminesciană se simte printre versuri, chiar în unele ttitluri, ceea ce nu este deloc rău, dimpotrivă. Eminescu ne-a învățat câte ceva din ce înseamnă absolutul, fără să ne țină lecții de metafizică, explicite. Poetul a asimilat cum trebuie aceste repere, trăind totodată în secolul XXI. Nu pot să nu citez unul dintre cele mai frumoase poeme ale acestui volum de debut -


De ce?

ați văzut un copac să zboare
rădăcina lui să-și înfigă seva
în coapsele năruite ale cerului

ați văzut cârtița
dând ocol curcubeului
din pură curiozitate

ați văzut pasărea albă
alergând după întunericul
searbăd al pământului

spuneți-mi
aţi văzut vreodată o fată mare
bărbat

dacă toate acestea nu-s
de ce soția mea
s-a făcut fluture

spune cerule
tu încremenire
de ce s-a făcut fluture.”

Desigur, pierderea ființei dragi poate domina gândirea , creația sau tăcerea unui poet, unui artist, dar fiecare reacționează în felul său, transmite sau nu transmite ceva. Suntem trecători pe acest pământ, important este să avem conștiința că tot ce primim este un dar, iar noi încercăm să răspundem pe măsura sensibilității, talentului, la darul primit. ”Căci vis al morții eterne e viața lumii întregi”, spunea Maestrul nostru, Eminescu. Nu avea dreptate? Visăm, scriem, apoi plecăm. Unde? În lumea celor care visează în continuare, la nesfârșit. Poezia confratelui G. Popescu, sub un pseudonim care m-a frapat dela început, Eunescu este o treaptă pe scara creației, un reper în literatură, ca orice scriere a unui talentat autor. Voi încheia citând, din nou în întregime poemul care dă emblema întregului volum-

Ea tot, ea absolut, ea univers

ea nu va mai fi de mâine femeie
tot ce s-a scris despre ea va rămâne istorie
pașii care au însoțit-o în umbra tocului
vor rămâne goi
de așteptare

poate se va răzvrăti tăcerea asupra gândului
că ea nu mai există
și ’or să vie cîinii să muște din fiarele lunii
furioși
eu nu am de unde să știu
dar ea
ea care este azi
nu va mai fi de mâine femeie

icoana din suflet
cerul din ochi
steaua din pupila atingerii
floarea ca miros
o vor contopi pe ea
demiurgii o vor săruta pe picioare
iar ea
tot ea mereu
și mereu ea
femeia care este azi
va deveni
univers


firavă în gând
de a nu-şi greşi lăcaşul

ea
femeia
s-a născut din coasta mea
pentru a fi amestecul de sine
în doi”.

Sincer, am fost adânc mișcat de lectura primului, dar nu ultimului volum al poetului Eunescu.

BORIS MARIAN MEHR
Scriitor, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România



Exegeza
{Valentina Becart}


“nu vei şti niciodată cât de sublimă este ea /
femeia absolut”

Poetul Eunescu (George Adrian Popescu) aduce în faţa cititorilor un volum de versuri” Ea tot, ea absolut, ea univers...” închinat sufletului pereche ( soţia), care s-a „grăbit” să îmbrăţişeze eternitatea.
“Când ghioceii încă mai atingeau aerul lui martie, 2013, cu filigramul lor tremurând, soţia mea dragă a devenit înger – cel mai minunat dintre îngeri!”
Lirismul elegiac poartă cu sine o tensiune ardentă, un zbucium fără egal, care tulbură sufletul cititorului.
Întreaga natură se pregătea de sărbătoare, dar pentru fiinţa iubită, natura „aranja” în taină o trecere spre alte orizonturi şi alte începuturi...

era lumină pe vremea când / mâinile mele se umpluseră de mâinile tale /
cum oceanul se umple de râuri /lăsând florile să îl miroasă /
din marginea trupului până în adânc /

eu eram floare pe atunci /curcubeu al sângelui transformat în stamină /
atingând fluturii /

şi ceaţă de cerbi eram / căutând castelul ciutei adormite /
în ochiul unei liane cu porumbei /
fără să îmi pese că am să lupt până la epuizare /
eu cu lăuntrul / să te câştig / eram atât de bezmetic /
că am vrut să scot soarele din mine /pentru a-ţi face ţie încălţări /
să rup secundele din peretele ochiului /să fii tu aer /
să desprind fecundul stelelor din mişcare /pentru a fi tu imensitate /

a fost de-ajuns să tremure o păpădie / că ai plecat( Franjuri)
Găsesc aici oarecare asemănări cu profunzimea trăirilor din scrisorile adresate de Hyperion către iubita sa, Diotima ( Holderlin).
“O, etern labirint, m-am gândit în sinea mea, oare când scapă omul din lanţurile tale?
Vorbim de inima noastră, de planurile noaste, ca şi cum ar fi ale noastre, deşi o putere străină ne-aruncă de ici colo şi ne aşează-n mormânt după placul ei, şi nu ştim de unde vine şi unde se duce.
Năzuinţa noastră e să creştem în sus, să ne întindem crengile şi frunzişul în zare, dar pământul şi furtunile ne mână unde se nimereşte, şi dacă fulgerul se abate asupra coroanei tale şi te despică până la rădăcină, sărmane copac! ce mai poţi face?”( fragment din Hyperion – Holderlin).
………
„era lumină pe vremea când
mâinile mele se umpluseră de mâinile tale „...
„Lumina este simbol ascensional şi reprezintă calea înălţării, mântuirea şi fericirea divină, este matrice a lumii şi legătura între individ şi sinele său astral; aureola, văpaia, lumina reflectată, fulgerul sau astrele care coboară însotesc imaginea zeilor, a sfinţilor, extazul sau revelaţiile mistice.
Din perspectiva creştină, lumina este semn al dumnezeirii şi al începutului.”
Cum a putut cel care a creat femeia ( ca lumină a lumii) să accepte plecarea, stingerea atâtor frumuseţi ce înfloreau sub privirea blândă şi surâsu-i enigmatic? Sunt întrebări pe care poetul şi le pune în fiecare clipă, până la sângerare “fără să îmi pese că am să lupt până la epuizare
eu cu lăuntrul / să te câştig /”...” să fii tu aer /să desprind fecundul stelelor din mişcare/ pentru a fi tu imensitate /”
Doar ea - cu lumina ei - sporea „a lumii taină”... aşa cum afirmă poetul Lucian Blaga în vesurile sale.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid /cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte./Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului asuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină- “(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga)
Gândul construieşte în imaginar un “axis mundi” într-o succesiune de urcuşuri, de iluzii şi frustrări… Dorinţa de accedere la planurile transcendentare este acerbă. Lirismul poartă cu sine o intensă vibraţie dramatică, alternanţă de tonuri luminoase, blânde şi întuneric “mut”, de care se loveşte fiecare întrebare, sfârâmându-se în infime particule.
„aşa cum se trăieşte lumina/ venită de nicăieri /... aşa a apărut în scenă, pe fundalul armonios al muzicii universale, femeia, minune a minunilor, simbol al vieţii, fertilităţii şi continuităţii.
Femeia este chiar poarta către Dumnezeu şi cine i-a cunoscut bogăţiile sufleteşti poate spune că a descoperit desăvârşirea şi a avut privilegiul de a afla o parte din tainele universului.
„la fel a apărut şi ea /lumina în formă de femeie /
pe o plajă de ocean într-o seară de basm /
cu florile dantelei ridicate mai sus de genunchi /să îşi lase gleznele /
pulpa fină/ să sărute fără oprelişti / marea /

era frumoasă / i-o spuneam în gând /cu flăcări de vulcan rostogolite în mine/
peste apele atât de mult timp stătute în nemişcare /
pe alveolele unei inimi /despre care nici nu ştiam că există /

da / era frumoasă/ îi şopteam că e frumoasă /
reinventam frumosul sub pupilele mele/
ca şi cămaşa de in subţire care îi acoperea sânii /
dezmierdându-i în formă de poem /
poemul devenea ea”.../
Aşa cum ne spune şi poetul George Adrian Popescu, când ochii i s-au deschis spre o nouă lumină ( care era femeia), totul în jur a devenit cântec, a devenit poezie.
Versurile profunde, de intimitate paradisiacă, trăirile intense mistuite în aluzii învăluitoare scot în evidenţă starea pasională, dorinţa şi tandreţea născute sub “semnul “clipei apărute în cale.
„eu care îi furam câte un vers /să îmi fie alean de ea /de noi/
de visuri simfonie / noi eram versuri / visuri în vers /
pentru că poezia a apărut mai târziu /mult mai târziu/
pe când oamenii se umpluseră de versuri /
care voiau să fugă în lume /fiecare pe filigramul unei alte tresăriri/
prea multe versuri pe un singur gând /trupul ei minunat devenise deodată /cântec /versul l-am trăit în forma stelară a galaxiilor/
Sunetele lăuntrice , inefabile - adevărat susur de astre - dezlănţuite de apariţia frumuseţii„flăcări de vulcan rostogolite în mine”vădesc virtuţi incantatorii, aproape magice.
Trăind permanenta nostalgie după paradisul pierdut, apariţia femeii în decor a creat poetului o nouă stare de conştiinţă, convins fiind că alături de ea ( femeia), blestemul biblic îşi pierde orice putere.
„într-o zi / plaja oceanului am găsit-o pustie / lipsită de sens/
fără versuri / fără poeme / fără triluri fluturi flori de păpădie /
care să îmi descânte de iubire /
nu mai era nimeni nu mai era lumină în zorii acelei zile /Edenul s-a lăsat înghiţit de mare /ca mine în propriul netimp”( Povestea ca lumină)
„A iubi înseamnă căutarea întregului din care ai făcut cândva parte” ( Platon).
În straturile cele mai profunde ale semnificaţiilor poetice este „dăltuit” sufletul poetului, peregrin între plinuri şi goluri, având conştiinţa perisabilităţii lucrurilor, dar şi dorinţa durabilităţii lor.
“Când prezenţa iubirii este vie şi trăieşte în noi, nu există niciun dubiu că viaţa noastră îşi urmează ţelul şi este plină de sens, indiferent de circumstanţele exterioare. Simţim că suntem conectaţi la ceva mai presus de fiinţa noastră redusă. Asta face ca povara izolării şi alienării să ne fie ridicată de pe umeri,
umplându-se de pace şi bunăstare.

Dar atunci când iubirea nu este prezentă, ceva întotdeauna ne întristează, nu pare a fi în regulă; ceva pare că lipseşte şi ne este greu să găsim bucurie, chiar şi atunci când circumstanţele sunt favorabile. Cădem uşor pradă lipsei de sens, anxietăţii sau disperării.”( Natura şi semnificaţia iubirii).
Visul fragil al paradisului regăsit este distrus de prima adiere e vânt, de primul sunet discordant, strecurat în structura cea mai intimă a fiinţei.

„nu mai era lumină în zorii acelei zile” când cea mai îndrăgită fiinţă era „înghiţită” de apele primordiale şi era trecută Styxul, lăsându-l pe cel ce a „crezut „ în veşnicia clipei singur, pustiit, revoltat, prizonier între propriile „ţărmuri” existenţiale.
Cuvintele poartă cu sine ceva nedesluşit, ca o lumină pală, asemenea stelelor ce şi-au pierdut strălucirea.
Tensiunea lirică răscolitoare, strările sufleteşti tensionate transmise pe calea sugestiei îşi caută rezolvarea în poem.
Destinele noastre, topite în curgerea şi veşnica transformare universală, sunt asemeni soarelui ce moare în fiecare seară pentru a renaşte în dimineaţa următoare.

„cum se naşte dimineaţa /din tăcerea stătută a unei nopţi/
cum porumbelul se avântă în aer/fără a-i striga lui/
aerului/iată-mă vin/ te-am regăsit în corola lăuntrului meu/
în liniştea greu explicabilă cu care te priveam/ când drumul tău părea ultim /şi am zâmbit /
tu eşti în mine acum /eşti eu/ privighetoarea care îmi dăruie rubinii /
din tremurul înstelat al sinelui de noi” ( Un altfel de moarte)
„cu pioase dezlănţuiri de genunchi înfometaţi„ poetul îşi caută „întregirea” în adâncurile structurii sale „răspândită în celule”- acolo unde s-a aflat înainte de căderea adamică, „regăsind-o „atâ de tandru surâzând”...
Eul liric, identificându-se cu tisteţea, melancolia, încremenit uneori în întrebări sfâşietoare... unde este „femeia singurei lumini pe care o ştiu”, caută printre semne desăvârşirea.
„cine eşti tu / te-am întrebat de o eternitate de ori / de o veselie de întrebări te-am întrebat / cine eşti tu / rouă care cazi pe atingerea degetului” ( Cine eşti)
Aflat într-o continuă efervescenţă, poetul transcede dincolo de spaţiu profan „ pentru că ochiul meu intrase adânc în ochiul tău”, căutând lumina pură, paradisul pierdut, conştient fiind că „ azi femeia mea / a mea/ a mea / nu mai doarme niciunde”... şi totuşi „ în atingerile mele neliniştite”, acesta are senzaţia că „mă respirai / cum eu te respiram/ din miezul unui trandafir alb” (Altfel, firesc)
Spaţiul ideii este spaţiul unde se pot refugia fulgerele şi flăcările sufletului mistuit de incertitudine. Unde eşti tu „devenită zână / devenită prinţesă/ devenită morgană” ... se întreabă poetul cuprins de o viziune halucinogenă , arătându-i-se aievea cum „în mijlocul unei procesiuni de încoronare / că trandafirii şi-au rupt din petale / pentru a-ţi săruta piciorul gol.”( Atât de albă).
„sufletul ei? Rodica Cechirdan iartă! /
Iartă /
că abia azi ne-am amintit ce frumos zâmbea” ( Iartă-ne, Rodica!)

Fiinţa pereche, mama, iubita, a dispărut în vălul ceţos al timpului, lăsându-i pe cei dragi în braţele durerii şi deşertăciunii.
„te-aş fi născut floare / de-aş fi putut”/... „te-aş fi născut cer strălucind de stele” / ... „te-aş fi făcut Dumnezeu / de-aş fi putut să fiu absolutul”...
„te-aş fi făcut orice / înţelegi / orice/ nu înainte de a te face femeie.”( Nu înainte)
Descoperim în versuri un cântec de adoraţie totală, de contopire până la identificare cu propriul sine, dar şi o plângere silenţioasă, neauzită. Şi spune poetul: „de-aş fi fost mai mult decât sunt / te-aş fi făcut roză a cerului / să te regăsesc în fiecare lucru / atins de privire” / ... ( De-aş fi fost eu)
La ceas de înserare, în gând se cuibăreşte regretul aşteptărilor zadarnice. Pe lângă ecoul în planul sensibilităţilor estetice, poezia produce efecte profunde la nivelul trăirilor. Poetul priveşte neputincios, angoasat la secunda ce se vrea oprită din cădere.
hai să murim în doi / eu pe o moarte /tu pe o moarte /
călărind fiecare calul negru / răvăşit de ploi /

când nu se vor mai vedea copitele / am să întru în tine /
tu ai să intri în mine / răsucind cutiţele /
în icoane pe care le-am sfinţit de goi /

unii vor râde /vor plânge alţii / fără să ştie că noi /
călărind bezmetici pe caii negri / suntem astăzi ploi
(Ploi )
Un poem adresat ploii fertilizante în care tandreţea, gingăşia, cucernicia se amestecă cu stări sufleteşti nelămurite, cu durerea, strigătul rostogolit în copitele cailor negri. În oglinda spiritului apar explozii de senzaţii transfigurate , percepute de ochiul magic al iubirii fără de sfârşit.
Femeia era cărămida din care poetul îşi înălţa temple în fiecare răsărit de soare.
„era sfârşit de martie atunci /de mirare/ porumbeii deveniseră lupi/
pe o jumătate de cerc”/
...
„uite / iubita mea / eu sap în pământ după lumină /
sap în pământ / sap în pământ / în pământ sap /
vino acasă”( Vino acasă )
Un poem cu semnificaţii simbolice multiple, menit să răscolească în fibrele sufletului.
Existenţa este înainte de orice temporalitate, problemă niciodată rezolvată în favoarea insului – acesta făcând doar un „popas pe marginea vremii” şi a timpului.
Îndărătul fiecărui cuvânt bine şlefuit, îndărătul estetismului poetic care conferă scrierii durabilitate şi însufleţire, stă de veghe o pasăre neagră, un vis fragil destrămat de întunericul haotic ce poartă cu sine gustul amar al deşertăciunii. Senzaţia vidului existenţial îi întreţine poetului George Adrian Popescu starea de agonie, de ardere continuă.
Dorul nestins de nemurire, nostalgiile celeste, atitudinile extatice sunt redate în tonuri blânde, gingaşe, aducând un plus de rafinament în planul expresiei.
Într-un limbaj aparent transparent, dar de mare profunzime… care surpă temeliile lumii şi ale vieţii… se regăsec versurile:


m-am rătăcit într-o pădure de ghiocei/clopoţeii de argint îmi şopteau în ureche/
e primăvară / e primăvară /rosteşte numele ei /


mi-am croit cărare printre rugi şi tei/buburuze îmi strigau fluierând/
e lumină /e lumină / rosteşte numele ei /

îmi cădeau în ochi cupole albe de cercei /mugurii de plopi mă îndemnau insistent /
e dimineaţă / e dimineaţă /rosteşte numele ei /

chiar şi un izvor plăpând îşi făcuse obicei /să îmi spună susurând /
e soare / e soare / rosteşte numele ei /

l-am rostit (Martie)

Metaforele esenţializate imprimă poeziei rafinament, vitalitate şi modulaţii armonioase.
Imaginaţia debordantă, neîmblânzită, o conştiinţă lirică dedată introspecţiei ne introduce într-un univers poetic care capătă semnificaţii simbolice nebănuite.
“Strângând nisipul în pumn, cunoşti legile după care clepsidra devine necruţătoare”( O.Paler).

Să fi traversat poetul acest deşert al întrupării, încercând să se apropie de adevărul ultim, fără ca rănile să înflorească în fiecare gând, fiecare întrebare?
“ascuns în strigătul meu de uimire/ am nevoie de un glas al greierilor/
pentru a mă elibera de gând / „...
Asta o veţi spune d-voastră, cititorul...
Cine are curajul să privească în inima unui vulcan care erupe?
Poetul este cel care se lasă „devorat” de adâncuri, mistuindu-se în amestecul de lavă şi foc...



Valentina Becart,
Poet, scriitor, secretar şi membru fondator al Ligii scriitorilor din România – filiala Iaşi


Cine eşti...

cine eşti tu
te-am întrebat de o eternitate de ori
de o veselie de întrebări te-am întrebat
cine eşti tu
rouă care cazi pe atingerea degetului

ai râs
râsul pădurii
îmbătat de adierea stelelor
când ciuta îşi dăruie singurătatea
clipei
unei mângâieri de vânt

cine eşti
cine sunt
cuvinte pe care le urnesc cu greu
înlăuntrul cercului sfârtecat
de bătăile în coaja-mi subţire

poate eşti cine să ştie
cuvântul
nici zeii nu ştiu de ei în ceruri
cum ar putea să mi se arate
ochii cu numele tău pus pe ce nu eşti

cine eşti tu
te-am întrebat de o eternitate de ori
de o veselie de întrebări te-am întrebat
cine eşti tu
rouă care cazi pe atingerea degetului
Inima mi-a fost trimisă în judecată…

inima mi-a fost trimisă în judecată
este inculpată într-un proces de calomnie
şi tulburare de proprietăţi
pârâtă de cineva

pe scurt
se spune că într-o seară a cântat o serenadă
sub balconul unei doamne
apoi a plecat
a revenit
a pătruns pe sub uşa de la intrare
uneori chiar şi în baie

mai mult
se afirmă în rechizitoriu
că ar fi îngenunchiat în plină stradă
şi ar fi strigat cuvinte tari
de iubire
de patimă
de dor
de conjugare în doi
după care ar fi sărit gardul
să sărute genunchiul doamnei ieşite în prag

cum va fi
cum nu va fi
nu ştiu să spun

inima mea bună riscă să fie condamnată
la locul de muncă
în chiar balconul cu trandafiri
şi va trebui să sărute în fiece dimineaţă
genunchiul rotund al doamnei
seara să o acopere
noaptea să o descopere
peste zi să o înlănţuie
iar în pauza de masă să o soarbă încet
cu pipeta
din zori până în zori
din secundă în secundă
până vor trece dincolo
unde nu ştiu cum va să fie



Altfel, firesc


orhidee îmi erai
căci deveniseşi privelişte sub mâna mea zdrelită
ochi
pentru că ochiul meu intrase adânc în ochiul tău

dezvelind lumina
aer erai tu
căci te jucai cu vrăbiile
în atingerile mele neliniştite
mă respirai
cum eu te respiram
din miezul unui trandafir alb

apoi
nu ai mai avut picior
nici sân
tu care eşti femeie nu mai aveai sâni
nici curbură a spatelui
nici umăr
strănut sau surâs
deveniseşi cu toate eu
eu înlăuntrul tău sine de lumină
absolut


Erai tu

te-am zărit
cum şi-ar zări cineva inima
desenând în mijlocul norilor tablouri de fluturi
fără să întreb de ce
porumbeii au devenit albi ca omătul
în stare pură

era bine
inima mea căpătând chip de femeie
îmbăiată de oceanul sângelui meu
mâinile
conturând sânul în formă de cer
buzele
ochii
preschimbate în vis
ca o atingere de gând

am uitat să mă mai identific
am uitat să îmi caut alibiuri
de prezenţă
de echilibru
de culoare desprinsă din curcubeul
unei fântâni de stele

totul
absolut totul
erai tu
femeie



Necesitate

nefiind
a trebuit să fie inventată

înaintea cuţitului
înaintea pietrei

înainte de a se desluşi liniştea
ca preschimbare a tăcerii
într-un întâi şi neultim fulger

chiar înainte de a exista
discernământul
un fel de raportare la lipsa ei
din zbaterea trupului
ea
femeia
a trebuit inventată



În ochii tăi...

în ochii tăi strălucesc ape
linişti albastre
în care se scaldă luna
soarele
dimineţile
serile care le mântuiesc

apele tale curg pe obraji
răvăşind malurile albe
din plaja oceanului rămas fără corăbii
alteori suflă în vântul furtunii
atingând lujerii unei note nerostite

ce știu eu

ca întotdeauna
adun cioburi
de lipit pe pereţi



Conjugal

când te-am atins cu ochiul
ai tresărit
ştiai

sigur ştiai că este ochiul meu
dar mi se lipiseră degetele de el
şi le-ai simţit pe piele împletind curcubeie

din roua trezirii

ţi-am spus nu e şarpe
şarpele de casă nu muşcă
şarpele de casă nu are venin
doar bea lapte
din parabola unei întreruperi de linii
mânioase

eu nu sunt şarpe
ţi-am spus că nu sunt şarpe
doar ochii curg
ating
se târăsc pe cristalele pielii tale
transformate în poveste
şi gata
chiar dacă tresari
planetele îşi picură florile incandescente
arestându-ne la domiciliu



Atât de albă...

atât de albă este lumina
care devine incandescentă
tu
dansând enigmatic
în marginea unei păduri
că iarna
cu mirosul ei de gutuie
pare un sărut de bună dimineaţa
încă neieşit din așternut

atât de strălucitoare este aura
devenită zână
devenită prinţesă
devenită morgana
devenită tu
în mijlocul unei procesiuni de încoronare
că trandafirii şi-au rupt din petale
pentru a-ţi săruta piciorul gol

atât de nepământean zămisleşti visul
în vârful degetelor mele
că liniştea mi se preschimbă
într-o cumplit de chinuitoare nelinişte
când nu eşti lângă mine



Tu, măr

iau acest gând din gândul tău
şi îl pun la fereastră
e steagul meu alb pentru bătăliile venite
curgând pe acoperiş

iau acest medalion de la gâtul tău
şi îl pun în loc de clepsidră pe muntele Athos
e balsamul meu cu tămâie
pentru nopţile care răsucesc poveşti

iau acest fir de păr din părul tău
şi îl pun sub perina albă a iernii
este protectorul tainelor mele
pentru întrebările care îngheață în fereastră

iau acest trup care este trupul tău
şi îl pun înlăuntrul trupului meu
el va fi mărul din care mușc
în somn



Martie

m-am rătăcit într-o pădure de ghiocei
clopoţeii de argint îmi şopteau în ureche
e primăvară
e primăvară
rosteşte numele ei

mi-am croit cărare printre rugi şi tei
buburuze îmi strigau fluierând
e lumină
e lumină
rosteşte numele ei

îmi cădeau în ochi cupole albe de cercei
mugurii de plopi mă îndemnau insistent
e dimineaţă
e dimineaţă
rosteşte numele ei

chiar şi un izvor plăpând îşi făcuse obicei
să îmi spună susurând
e soare
e soare
rosteşte numele ei

l-am rostit




De aş putea…

de aş putea
aş lua ochii din craterul osului
şi i-aş aşeza litere lângă buzele tale
ca să şopteşti doar prin ei

buricul degetelor l-aş rupe falangelor
pentru a-l întrupa florilor
în care te scalzi

visul bântuitor de nopţi
l-aş face zeu
prinţ al cerului
să te sărute tandru
delicat
cum lumina sărută aerul
dimineților de mai



Aproape vis

aproape mă făcusem tu
un tu care erai eu
acelaşi amestec din două părţi

aceeași stea luminând nemărginirea
fiecare linişte ţinând loc de nelinişte
în străfundul unui gând care simţea

ai avut grijă să strigi
trezeşte-te
e dimineaţă
şi nu avem pâine
ca să ştiu că aproape am visat



Primul somn împreună

fiindcă așa se cade
am dormit separat
nici tu înlăuntrul somnului tău
nici eu în propria mea mărturisire
de adânc

în mod tainic
fără a aduce dovezi din mărturia altcuiva
nici tu
nici eu
nu am dormit în același așezământ al trupului
spus ca văz prin trecerea ochiului
de pe stradă

a fost întâia oară când eu am dormit
dincolo de mine
înlăuntrul tău
primul tău popas în incinta altui trup
al meu
pâine din pâinea zeilor înaripați

ce minune
privire a zeilor
că nu mai dormim în noi înșine
că dormim fiecare separat
eu
ea
în trupul din ceruri oferit



Nu sunt vinovat...

nu sunt vinovat de nimic

spunea un poet medieval
strig asemeni lui

nu sunt vinovat de nimic
vinovată îmi este inima
judecaţi-o

încarceraţi-o
legaţi-o de cămile
să o despice cerul
sau aşezaţi-o sub rănile reci
ale unei femei frumoase

nu ştiu
faceţi ce vreţi cu ea
eu

omul de alături
nu sunt vinovat
că m-am îmbolnăvit de ea


Dă-mi ochii tăi cu împrumut

ochiul meu stâng s-a despărţit de ochiul meu drept
fără a-şi spune vreo privire
în gând

ochiul drept s-a întors în Grădina Edenului
pentru a strânge urme de paşi
ascunse sub frunze de ferigă

el ştie
ochiul meu ştie că fiecare unduire a frunzei
este o fântână a ta
smulsă cerului

el înţelege
ochiul meu înţelege că lumina s-a inventat
pentru a putea mărul
frunza
şarpele
să te atingă

simte
ochiul meu simte că parfumul floral
într-o zi i se va prelinge pe trup

celălalt ochi al meu este umbră
sub aripa piciorului tău
doarme
visează
povestea Edenului readus pe marginea buzei

dă-mi ochii tăi cu împrumut
fii bună dă-mi ochii tăi
ar fi trist să îi tulbur pe ai mei
când unul reinventează Facerea
celălalt descifrează tainele Creaţiei
din viul unei atingeri



Dimineţi de Dragobete

pe marginea unui februar’
jumătate iarnă
jumătate gând
spiritul tău îşi ia mâinile

îşi ia picioarele

îşi ia ochiul
şi desenează ghiocei

buzele tale desenează semne noi
pe buzele imaginare ale unui cavaler oriental

eu
prizonierul unor poveşti ascunse sub zăpadă
încerc să fiu floarea care răsare
în raza unei dimineţi de dragobete



De aş fi fost eu

de-aş fi fost mai mult decât sunt
te-aş fi făcut roză a cerului
să te regăsesc în fiece lucru
atins de privire

demiurg de aş fi fost
te aş fi făcut plutire
să te simt adiere a vântului
când cerul
sărută florile a curcubeu

de aş fi fost stea
te-aş fi făcut întuneric absolut
să vin eu
cu fântâna luminilor la subţiori
să te împodobesc de sărbătoare

poet de aş fi fost
te-aş fi făcut cuvânt
literă
silabă
să amestec luminile cu numele tău



Fata cu nume de dans desena...

fata cu nume de dans
desena pe asfalt
îngeri albi

nu sunt îngeri
grăbesc unii răspuns
sunt stele vii
spun alţii mai proaspeţi de ochi

fata desena
mereu desena îngeri albi
strălucitori
pe asfaltul din palmele mele



Nu sunt fluturi

sunt eu
îi spun iubitei mele
sunt eu
venit pasăre să cânt
sub aripile fluturilor
despre care se spune că nici nu ar fi fluturi

cu mult
cu foarte mult timp în urmă
stelele au coborât pe pământ

invadând lumina cu urmele lor de stele
până nu au mai avut loc
pe întinderea rotundă a planetei încă albastre

întinderea devenise grea şi apăsătoare
de atâtea stele
atât de grea
încât Pământul a mers la Cer şi a zis
ce fac Doamne
că au venit toate stelele pe pământ

pământ sunt Doamne
pământ
nu am loc de atâtea stele să respir
nici să curg printre munţi nu am loc
nu am loc să fiu grădină
nici lup nu mai am loc
nici noapte
nici zi
nici floare
nici frunză
nu mai am loc de nimic

atunci
Dumnezeu a chemat zeul stelelor
şi i-a spus
de mâine nu veţi mai fi galaxii
decât în jurul primăverii mele
în liniștea mea veţi străluci noaptea cu lumini de stele
pe pământ vă veţi face fluturi
să înverzească iarba
să curgă lacrimile stâncilor din munte în mare
să fie zi
să fie noapte
să fie inimi la subţioara voastră de fluturi
şi aşa a fost

sunt eu îi spun iubitei mele
sunt eu
venit pasăre să te cânt
sub aripile fluturilor despre care se spune

că nici nu ar fi fluturi





Femeia ca un vis

tandră
suavă
fidelă
nestatornică
atentă
arzândă
irascibilă
sensibilă
inteligentă
nativă poveste de dor
esențială celuilalt




Pântec de mirare


este o întrupare a amintirii faptul că ating cu degetul
sânul alb

furia buzelor se repede să muște
cu foame aspră din carne

eu nu știu când te-am inventat
ca să fii
ca și cum eu aș fi îmbrățișare
ca și cum tu ai fi râu care curge
prin răscoala cugetului meu

hai gând
du-mă în afara piciorului
cu care tu închizi ușile cuvintelor
nesfârșitelor cuvinte învelite în pielea ei
și zvârle-mă pe mine peste întrupările istoriei
ca să știu

există culori în afara luminii
pântec de mirare
pe care să îl ating cu sângele meu când dorm zeii
există liniște care să se înfigă în inima munților
umilind cântecul cerului
cu întâmplarea de a fi atât de fierbinte

ce simplu este să te ating
ce aprig să știu
ce nimeni nu a înţeles
urma piciorului fin




Hai să murim în doi...

hai să murim în doi
vom lua un pumn de ţărână să îl punem pe gând
o năframă scoasă din uz să o atârnăm de gard
trei cuie le vom pune rămăşag într-o biserică veche
apoi
când lupii vor înnegri pe tăpşan aducerea aminte
vom pune şi un zâmbet lângă căruţă

sigur
ne vom conduce noi pe noi
nu este nimic ilegal

hai să murim în doi
tu în mine
eu în vâltoarea ta de sânge
tu în inima mea
eu în sufletul tău
fiecare în fiecare
adunaţi şi răspândiţi pe acelaşi meleag al luminii
ca şi cum am fi unul
doar unul în naşterea culorii

hai să murim
vrei
peste un miliard de ani ne vom reîntâlni
în subţioara unei atingeri
să spunem şoptit cum e să fii dumnezeu
în mintea
în liniştea
în sufletul celuilalt
Hai să ne jucăm de-a toamna...

hai să ne jucăm de-a toamna
tu – o gură de vânt
eu – un pumn de praf
tu – o cupă cu flori
eu – un braţ de frunze
tu – o lumânare albă
eu – un căuş de lacrimi
tu – un ilic pe cergă
eu – o ceaţă în noapte

le vom amesteca pe toate într-o clepsidră sferică
le vom stropi cu brumă de râu
le vom cresta cu cuţitul
ca pe o arătură târzie
şi le vom băga la cuptor


ce va să fie
ce va să fim
nu ştiu
dar iarna bate la uşă



M-am învelit în tine

ochii mei
nu mai aveam nevoie de ochii mei
i-am dat la câini
să privească ei cum am privit eu
eu aveam ochii tăi cu care să privesc

mâinile mele
nu mai aveam nevoie de mâinile mele
le-am lăsat pe trupul unui viezure
să îşi pipăie cu ele scorburile
cum eu am pipăit umărul tău
eu aveam mâinile tale
cu care să ating cerul

simţurile mele
nu mai aveam nevoie de simţurile mele
le-am dat unor furnici
să simtă cu simţurile astfel adunate
cum regina devine soare

m-am învelit în tine
cu ochii
cu gândurile
cu mâinile
cu trupul tot frământat de simţuri flămânde
în coasta unui munte condamnat la nemişcare




Iartă-mă, femeie

a nins peste ochiul meu albastru
a plouat peste ochiul meu negru
din apa de mare
se adapă stelele înainte de a răsări

a fulgerat în inima mea mare
a tunat în inima mea mică
sufletul descrie mişcări ondulatorii
în jurul unei fantasme

eu
iartă-mă femeie
nu am ştiut niciodată
când te-ai cuibărit în sufletul meu




Nu înainte

te-aş fi născut floare
de aş fi putut
să fiu demiurgul născător de minuni
galbene
roşii
albastre
albe petale de lumini

te-aş fi născut cer strălucind de stele
de aş fi putut să fiu creatorul
făuritor de Universuri
între Spaţiu şi Timp

te-aş fi făcut Dumnezeu
de aş fi putut să fiu absolutul
zămislit din fecundul nesfârşit al purităţii
galaxiilor răspândite în formă de cer

te-aş fi făcut orice
înțelegi
orice
nu înainte de a te face femeie



Sub dalta piciorului tău

ai venit
ai văzut
nu ai mai plecat din inima mea
îndoită de întrebări despre soare
uneori şi despre stele
ca şi cum acolo în aortele ei ar fi loc de popas
pentru trecătoarele cu părul lung
buclat
cu sânii rotunzi şi fierbinţi
ca două planete desprinse din incandescenţa materiei
cu bustul
şoldul
pulpa piciorului deasupra de înţelegere
cărora femeie li se spune
nici măcar nu ai întrebat
este voie
te-ai întins peste fuiorul inimii
ai deschis larg
uşile sufletului
ai schimbat râzând
echilibrul fragil al tăcerii
şi acum
ca şi cum inima mea ţi-ar fi loc de existenţă
îi spui „acasă”

de ce ceaţă a iubirii
de ce furtună a sângelui
de ce tsunami al visului
nu v-aţi opus



Iubirea este...

iubirea este povestea ce o spune cobzarul
sinelui de sine
nu are formă anume
nu vine de nicăieri
nu îşi aduce aminte nimeni
să fi trecut de propria-i iluzie

este adevărat
din mreaja ei s-au născut izvoare
care pârjolesc trupuri nude
fără să fi băut nimeni licoarea în fapt
senzaţia de sete
la nivelul toracelui
a inimii
furia cu care aleargă sângele
ilogica fantasmă din sine
nu îşi are răspuns în gând
în sensul fără sens al ceasului cu stele

este strigătul disperării
cu care
ciudat
singur îţi îmbraci desăvârşirea viselor
vorbind despre absolut

da
este istorie
sublimul
barbara rostogolire în ţărână a echilibrului de facto
dar nimeni nu o condamnă
nu îi cere credinţă
ştiind-o răsfăţată
de chiar răsfăţul ca alint

ea este
doar este
nimeni nu ştie s-o strige pe nume
deşi o poartă în gând
în vis
în trup
în naşterea de zei

este desenul de pe floarea de păpădie
împărţit sub formă de miracol
furtunii din nopţile cu rostogoliri incandescente
chiar de ea

iubirea a inventat sărutul
atingerea
lacrima de bucurie înaintea topirii într-un trup străin

cu toţii o hulesc
o cheamă
cad în genunchi
se bucură şi râd
căci iată
au o stăpână



Lecţia mamei

înainte de a mă naşte mama m-a învăţat să plâng
nu ştiu ce a fost în mintea ei
dar în fiecare seară după ce cei ai casei se culcau
mama mă învăţa să plâng
uite asta e o lacrimă
îmi spunea mama arătându-mi lacrimile ei
trebuie să o ai mereu pregătită
să se răsfrângă pe obraz
ca un râu leneş inundând câmpurile albastre
şi pe cele verzi şi pe cele uscate
ea este cerul care plouă în noi de sărbători
la rendez-vous-uri banale
la înmormântări
să nu pleci niciodată din tine fără lacrimi
apoi mama îşi scotea din sân cu mâinile ei tremurânde
un suspin

un fir de păianjen pe care îl suspenda cu grijă
între pleoapa de sus şi pleoapa de jos
el e mai firav ai grijă cum îl aşezi
în liniştea sângelui
când trec pe lângă tine zeii şi uită să se oprească
nu trebuie să îl zvârli după nimeni
nici să îl creşti nu ai voie
lasă-l să se deşurubeze singur în aburi şi porumbei
şi apoi să tacă
târziu când tăcerile mele începeau să o usture
mama plângea în hohote
vezi vezi
tu să nu plângi niciodată aşa




Linişte, planeta doarme

spaţiul se umple de gol
timpul devine neîncăpător în lăcaşurile sale
cu veşnice gânduri
cu neterminate orizonturi de aer
de întinderi peste care poemul
îşi zvârle literele nefolosite
ca şi cum ar ploua spre susul unei tăceri
uzurpate

paşii nu mai ating nimic
sub tălpile albe
este linişte ca în gândul unei străzi
prin care vântul a uitat să se rostuiască

sus
în mugurul unei clopotniţe încă neterminate
stau la taclale
vorbind doar cu ochii
o cucuvea albastră
şi golul unei stele
care s-a prăbuşit în ea însăşi

linişte
planeta doarme




De ce te-aş mai iubi

nu cum zic zici
în preajma unei tăceri cuvântătoare

nici cum fac faci
în liniştea unei foci din adanc

nu cum tac taci
la marginea unui defileu stâncos

nu cum plâng plângi
la picioarele unui templu părăsit

nici nu eşti
asemeni cristalelor
fără a ști

de ai să zici cum zic
ai să faci cum fac
ai să taci cum tac
ai să plângi cum plâng
ai să fi cum nu eşti

de ce te-aş mai iubi dacă nu o să fii tu






Iartă-mă, doamnă

mi-aş pune gândul să bată în perete
cum nicovala bate cuvinte
în roşul unei dimineţi răsfirate pe ocean

mă tem că zeii vor dormi încă în oseminte
iar câinii pribegiți
de felul lor
vor reclama la lună că îi lătră un cuc

iartă-mă doamnă
iartă-mă în gând
din sufletul meu
din sufletul tău
ascultă cum răsună prăpastia
pusă talangă la gât

iartă-mă
am fugit înainte de a bate în geam
cu degete tremurânde
cu suspine rupte din creanga de alun
sub care într-o zi
trupurile noastre au zăcut
doar au zăcut

secundele din gând rămân otrăvuri rare
în cuibul lor de cuc




Noi visăm

doar cerurile au dreptul să ştie
de unde vin ploile lunii
înainte de a mirosi a mir

zările ne sunt ceţuri care mint
în deriva gândului
cenuşa ochiului crezut albastru

nici măcar nu ninge
soarele fierbe
în timp ce fiori calzi
zbateri reci
adulmecă mormântul
preschimbându-l în păreri abstracte

ca şi cum ni s-ar dărui o frunză din pacea întunericului
şerpi albi - albaştri
cu mărgele la gât
ne invadează conştiinţa
sâsâind în noapte

doar cerurile au dreptul să ştie
de unde vin ploile lunii
înainte de a mirosi a femeie
noi visăm




O ultimă dorinţă

mai am de aşezat ceva
în mine
mai am de rupt o silabă
din tine
mai am o fereastră de spart
cu surzii câini puși să muște din cer
după aceea
putem să înnoptăm



La steaua care cade

chip de floare
sub buzele unei jumătăţi de bondar
chip de lumină care nu strigă
obosită să mai caute câinii de sub horn
chip de zână
care se agită în interiorul unei nopţi reci
chip de tragedie

tu ai un chip
care ucide
eu am o pace
care moare

între noi s-a cuibărit un vultur
cu ochii sângerânzi




Paşii singurătăţii

nu mai cântă greierele
în fulgul de ureche al unei primăveri însorite

s-a făcut deodată linişte în aer
liniştea ca bucurie a iernii
aşezată peste pleoapele gândului
liniştea care rupe ochii
din ochi
sărbătorind din dosul lacrimii
victoria castelelor de nisip

este linişte
atât de linişte încât se aud
pe sub firele de lumină
paşii singurătăţii
cum îşi urlă tăcerea în trup












Mai sus de tăcere, mai jos de gând

voi vorbi cuvântului
tu taci
sunetele nu sunt aripi
de şiş
cu care să despici tăcerea

voi convieţui cu el
în mantinela liniştii
promit
chiar dacă zboară timpane nerevendicate
prin vibraţiile lucrului stătut

nimic nu este altfel
nici cum a fost nu este
nevăzut ca o spaimă
el
care este cuvânt
îşi arogă destinul neauzului
sfidând tăcerea
eu care mă destăinui cărnii
mă supun nevăzutului
izvorând

taci
te rog să taci
sunetele nu sunt aripi
de şiş
cu care să zbori mai sus de gând


Ploi

hai să murim în doi
eu pe o moarte
tu pe o moarte
călărind fiecare calul negru
răvăşit de ploi

când nu se vor mai vedea copitele
am să întru în tine
tu ai să intri în mine
răsucind cutiţele
în icoane pe care le-am sfinţit de goi

unii vor râde
vor plânge alţii
fără să ştie că noi
călărind bezmetici pe caii negri
suntem astăzi ploi




De ce eu devin ea

te invoc
floare
să îmi spui
de ce eşti parfum
în atingerea unei albine călătoare

te invoc pe tine
apă
să îmi spui
de ce eşti aer
în atingerea unui solz unduitor

te invoc
pasăre
să îmi spui
de ce eşti linişte
în atingerea unei stele albastre

pe tine cer
te invoc să îmi spui
de ce eşti curcubeu
în atingerea unei sânziene pe pământ

va chem pe toate
va invoc să îmi spuneţi
de ce eu devin ea
la o simplă atingere



Binom poleit cu soare

ninge cu rouă în ochii figurilor de stil
botezate ca fiind floare
semn că ramurile mele
vor cuprinde capul căprioarei
într-un sărut
de dincolo de mărul lui Adam
jumătate om
jumătate Christos îndrăgostit de Regina Luminii

ochii devin rouă
presărată mărunt pe lumina trupului ei
strălucind a mare
a câmpie
încărcate de dragoste

facerea
în esenţa unei atingeri carnale
ea

noi

binom poleit cu sublim ţinem în braţe

universul




Plouă a noapte de doi

plouă a noapte de doi
a linişte de unu
a cer scurs în inima unui albastru
printr-o atingere de ochi

nu eşti tu
nu sunt eu
ai devenit soare
în sărutul fluid al unui muzeu de iubiri
cu care te învăluie
ce trist
ce sublim
ce magnific poem
eternitatea în dor

priveşte vezi
plouă a atingere perpetuă între cer şi ploaie
între un adânc şi un întreg

amestecându-şi paşii lichizi
zările
cu ochii sfioşi ai unui trup flămând

ce dacă plouă
plouă a atingere de şoapte
pe trupul gol ca o îmbrăţişare a pământului

devenită atât de firesc şi magnific
femeie




Este frumoasă!

este frumoasă îi spun gândului
iar el
nefiindul meu incolor
îmi răstoarnă ochii
furios pe simpla-mi constatare nici ea rostită

cum adică ”este frumoasă”
doar atât poţi să spui
atât
atât a putut privirea ta stârvă să înţeleagă
că este frumoasă

duhului din cer atât îi marturiseşti când te atinge
ești dumnezeu

ah ah ea care este minune
boare
cântec
lumină
răsfăţ al dumnezeirii
şi al împăraţilor dumnezeirii din străjile lumii
să fie astfel umilită

taci
uite ce frumos mă inundă soarele stărilor
al sunetului vuiet de stele dansând
al curcubeului miracol devenit sine
taci
nu vei şti niciodată cât de sublimă este ea
femeia absolut




Am blestemat

am blestemat să nu ai mai mulţi ochi
ochiul cu care eu am coborât în tine
să îl pui lângă ochiul lunii
să desmierzi fruntea ta
fruntea mea
gândul că nu există un alt gând
decât steaua în care ne dormim dorul

am blestemat
era blestem să nu ai mai multe mâini
decât mâna cu care te-am vârât în mine
să o scalzi în roua unui descânt
înainte de a desmierda
cu mâna mea ieşită din umărul tău
visul că nu există alt vis
decât sânzienele în care am dormit

am blestemat să îţi amesteci inima cu inima mea
sub o singură coastă
sub un singur stern
să le contopeşti într-o inimă care bate de două
ca una

apoi am blestemat către toţi zeii să fii fericită
cu un singur ochi
cu o singură mână
cu un singur gând
cu o singură răsuflare
toate purtându-ne între două inimi
devenite inima noastră
Femeie

alerg printre fluturii albi
amestecând mătăsurile de păpădie
cu buburuzele gândului că eşti
mai mult decât înger
mai puţin decât cer

senzorii atingerii devin forme de vis
întrupate în legendele Olimpului
nopţile strălucesc în gând
ca o imensitate de irişi
îngenunchiaţi lângă piciorul tău desculţ
starea de fapt devine stare de beţie
neștiind cum să-şi răspundă
eşti mai mult decât înger
eşti mai puţin decât cer

literele gândului au plămădit
un singur cuvânt
femeie




Spune-mi ceva despre tine

spune-mi ceva despre tine
sau nu
nu îmi spune nimic
plimbă-te o jumătate de oră pe malul apei
şi lasă-mă să îţi desluşesc conturul
în liniştea peştilor singuratici

veniţi să îşi ia aer de pe lumina răsfrântă
din privirea ta

ce dacă vei trece prin branhiile lor ascuţite
direct în mare
te vei întoarce sub pleoapele mele
să dormi în mine
ca un căuş de linişti sub şoapta unei nopţi

din cele 1001 câte știm că au existat






Nu te dezbrăca de nimic, te rog

îţi văd doar vârful picioarelor
sunt desculţe
atât de desculţe încât pot să le sărut
când treci peste gândurile mele
aşezate între doi paşi ai tăi

vine primăvara
simt după cum calci
după aroma pielii atinse de ochii mei
şi mă bucur că vei fi din nou
ramură de salcie
lângă o fântână a inimii

nu te dezbrăca de nimic
te rog
rămâi în carnea
în oasele
în tremurul tău atât de imperceptibil
eu îţi văd doar vârful piciorului
desculț




Trup de femeie

se arată ca şi cum ar fi
mai mult decât imagine
mai puţin decât gând
femeie

trup care ucide trecătorii
cu tocul pantofului
zâmbind apucăturii
de a împrăştia sânge pe caldarâm

fantasmă a furtunii
ce se naşte pe sine din durerea umplerii de aer
subjugând un suflet blând

formă a firii care nu are deznodământ
spirit critic minciună a liniştii
fierbere care devine fulger
în vertebra unui suflet năuc

ea trece

cu nepăsare aruncându-şi părul în vibraţia fluturelui

sfârtecând omenirea




Vidma

nu am sânge cât gura ta ar putea să bea
ce este în mine e doar părerea că îţi seamăn
aşezat cap lângă cap linişte lângă linişte
gând lângă ceva ce ar părea gând

nu am carne câtă tu ai vrea să mănânci
ce se afla pe striaţia oaselor sunt doar rătăciri
ale moluştelor albastre cu care se plouă
pe hornul unei biserici

nici vise nu am în câte tu ai putea să încapi
ce se răvăşeşte noaptea pe marginea retinei
sunt doar fântâni de ceruri albastre
cu care uneori mă sinucid

doar ochii ochii văd şi sărută
fără să întrebe de discernământ




Proces de intenție

în noaptea aceea el a încurcat tandra ocrotire
cu nevoia de a mă lovi
mi-a aruncat cuvintele în obraz
pălmuindu-mă cu ochii chiar şi când mă dezvelea

nu a fost vina mea

el s-a simţit bine ucigându-mi sufletul
aruncând resturile câinelui pe care îl aveam în comun
fără să vadă că eram gata să mă afund în lacrimi

nu a înţeles de ce mă târăsc
când vorbele lui îmi împingeau cu putere grumazul
căci l-am văzut uimit

în noaptea aceea m-a umilit
m-a batjocorit
şi-a înfipt unghiile în trupul meu plăpând
fără să îi pese că eram în grădină
că ne priveau trecătorii
iar fetele mari numărau pietrele din cuvinte

a vrut să mă umilească
m-a umilit
visele mi le-a răsucit în pumni m-a facut de nefire
m-a scuipat
m-a strivit
a uitat să mă iubească

credeţi că ar trebui să spun ceva şi despre mine




Vreau să fiu lup...

vreau să fiu lup
lup sălbatic
lup liber
lup în sine ştiut ca fiind lup

tu
cea care nu ai nume
din spirit ivită
din amintire
nu vrei să fii femeia lup
în imaginea spaţiului desluşit
ca nefiind om?




Ce de iarnă, doamne!

ce de iarnă se află în mine
doamne
sunt plin de iarnă
precum o metropolă japoneză
încărcată de sufletele angrenate în procesul fotosintezei
îmi tremură mirosurile Crimeei
ca o spaimă de viezure polar
speriate
ele
încrâncenările
că într-o zi
nu va mai fi cer la streaşina ochilor
că într-o noapte
vecinii nu îmi vor mai bate cu clopoței în uși
că într-un apus
nu îmi va mai desena pe sticla ferestrei o femeie
poveşti alambicate
ce curat e aşternutul tău iarnă
parcă s-a inventat tăcerea în alb
şi acum doarme în liniştea ei fără de sfârşit
noaptea e albă
pâinea e albă
tăcerea este albă
până şi pădurea e albă
urşii sunt albi
din cer plouă alb
iarna albă strecurată în fântâna oaselor

mă minunez de câtă iarnă
doarme în mine așternuturile-i negre




Dor... de inimă

piatra macinată de sărutul apei
iat-o
este nisip de alintat piciorul
pulbere de clepsidră în ochii așteptării

ascult
prea multă liniște atinge osul frunții
și ce dacă
îi simt simfonia
mângâierea
echilibrul răsfirat în gândul din palmă

ce spui
nu
nu încă
nu sar în dedesubtul păsărilor fără cuib
nu încă
departe
gândul meu plutește
își lasă pletele în vânt inima
ca o alergare în istoria pietrei
of…

de ce
dumnezeule
de ce




Femeia din vis

circumscrierea sinelui
în pătratul imperfect al gândurilor
o turlă de biserică
răsturnată în camera cu oglinzi

materia şi antimateria sunt forme de vorbire
gândul este un strigăt
ce amestecă porumbeii
între ei
desenând pe ceruri forme negre
danteluri albe
după cum se trezesc zeii

adaosul de sine pe treptele imaginaţiei
naşte întrebări perfide
lacome închipuiri
unde regină
o singură regină
este ea

femeia din vis





Ea tot, ea absolut, ea univers

ea nu va mai fi de mâine femeie
tot ce s-a scris despre ea va rămâne istorie
pașii care au însoțit-o în umbra tocului
vor rămâne goi
de așteptare

poate se va răzvrăti tăcerea asupra gândului
că ea nu mai există
și ’or să vie cîinii să muște din fiarele lunii
furioși
eu nu am de unde să știu
dar ea
ea care este azi
nu va mai fi de mâine femeie

icoana din suflet
cerul din ochi
steaua din pupila atingerii
floarea ca miros
o vor contopi pe ea
demiurgii o vor săruta pe picioare
iar ea
tot ea mereu
și mereu ea
femeia care este azi
va deveni
univers




Ai fost tu, femeie

înainte de a putea privi
tu mi-ai fost lumină

înainte de a putea gândi
tu mi-ai fost gând

înainte de a putea fi
tu ai existat în mine

înainte de a şti să iubesc
tu ai fost însăşi iubirea

căci înainte de toate
înainte de prima idee
ai fost tu

femeie




Furtună de doi

muntele alb
a întâlnit marea în apus de seară
fără ca el să îi fi spus
uite
este liniştea mea
ia-o

a fost o linişte absolută
nisipul s-a aşezat lângă buzele ei
sărate
și au tresărit

furioasă pe tăcerea lui indistructibilă
volbură incandescentă
într-un albastru inundat
s-a întors împotrivă-i
i-a izbit picioarele
muşcând
ca şi furnicile vântul
bucăţi din stânca devenită carne
amândoi
dar amândoi invocă
cerul
cu o năvalnică disperare
când refluxul le mimează
despărţirea




Ea s-a născut...

ea s-a născut din coasta mea
ca şi cum eu aş fi părintele
ei
în timp ce ea îşi caută insistent
locul naşterii
devenit tot mai difuz

vezi
de aceea femeia întreabă
cu degetele împreunate către cer
întreabă
“care doamne este cel hărăzit mie?”
temătoare
firavă în gând
de a nu-şi greşi lăcaşul

ea
femeia
s-a născut din coasta mea
pentru a fi amestecul de sine
în doi




Franjuri

era lumină pe vremea când
mâinile mele se umpluseră de mâinile tale
cum oceanul se umple de râuri
lăsând florile să îl miroasă
din marginea trupului până în adânc

eu eram floare pe atunci
curcubeu al sângelui transformat în stamină
atingând fluturii

şi ceaţă de cerbi eram
căutând castelul ciutei adormite
în ochiul unei liane cu porumbei
fără să îmi pese că am să lupt până la epuizare
eu cu lăuntrul
să te câştig

eram atât de bezmetic
că am vrut să scot soarele din mine
pentru a-ţi face ţie încălţări
să rup secundele din peretele ochiului
să fii tu aer
să desprind fecundul stelelor din mişcare
pentru a fi tu imensitate

a fost de-ajuns să tremure o păpădie
că ai plecat





Înainte de a fi...

înainte de a fi a fost iubirea între ea şi el
numite mama
tata
mai banal doi îndrăgostiţi

nu cred că au ştiut
cum ştie logica despre sine
că în firescul derulării
sărutul lor sunt eu
nici nu cred că au avut timp să gândească

s-au amestecat lacrimile unei ea
cu atingerea unui el
numite simbolic femeie
bărbat
în rendez-vous-urile unor şoapte visate
la margine de cer
fără să înţeleagă nimeni cum amestecurile lor
au devenit eu
cum străfulgerările unor ei au devenit tu

vezi
de la apariţia lumii
oamenii se adună doi câte doi
mereu doi în marginea unui câmp
încercând să desluşească misterul
fluidului ce curge între ochii noştri

nu l-au aflat
caută



Povestea ca lumină

povestea pe care o spun
nici măcar nu s-a născut
pur şi simplu a fost
s-a trăit aşa cum se trăieşte lumina
venită de nicăieri
dusă peste tot
mereu încăpătoare
fără să îşi strige venitul
fără să îşi anunţe plecarea
pur şi simplu a fost

la fel a apărut şi ea
lumina în formă de femeie
pe o plajă de ocean într-o seară de basm
cu florile dantelei ridicate mai sus de genunchi
să îşi lase gleznele
pulpa fină
să sărute fără oprelişti
marea

era frumoasă
i-o spuneam în gând
cu flăcări de vulcan rostogolite în mine
peste apele atât de mult timp stătute în nemişcare
pe alveolele unei inimi
despre care nici nu ştiam că există

da
era frumoasă
îi şopteam că e frumoasă
reinventam frumosul sub pupilele mele
ca şi cămaşa de in subţire care îi acoperea sânii
dezmierdându-i în formă de poem
poemul devenea ea
eu care îi furam câte un vers
să îmi fie alean de ea
de noi
de visuri simfonie

noi eram versuri
visuri în vers
pentru că poezia a apărut mai târziu
mult mai târziu
pe când oamenii se umpluseră de versuri
care voiau să fugă în lume
fiecare pe filigramul unei alte tresăriri
prea multe versuri pe un singur gând
trupul ei minunat devenise deodată cântec
versul l-am trăit în forma stelară a galaxiilor

într-o zi
plaja oceanului am găsit-o pustie
lipsită de sens
fără versuri
fără poeme
fără triluri fluturi flori de păpădie
care să îmi descânte de iubire
nu mai era nimeni nu mai era lumină în zorii acelei zile
Edenul s-a lăsat înghiţit de mare
ca mine în propriul netimp



Ea

atât de mult am coborât în sufletul ei
că am început să respir
ca şi cum ar fi respirat ea
din sine
bucăţi de cer
ea cer
eu o gura enormă care îl soarbe





Te-ai născut...

te-ai născut spre a fi absolut
fără să ştii
că erai în genom plămădită
chiar înainte de a se fi făcut lumină

tu
femeie
tu ai fost tot
sublimul fiorului
plămădit de dumnezeire
şi numit
mister
fără ca stelele să se răzvrătească
de parfum

până şi fluturii s-au inventat
să atingă inima cu filigramele tale
iar izvorul...
oh! izvorul e întruparea în firesc
a inimii tale
aşezată pe buze tremurânde
de om




Ai râs

nu am știut să număr altfel decât pe litere
ca și cum m-aș fi născut eu
din cifre care despart
fiecare cotitură a sufletului
în vagi urme de lucru

uneori
te întrebam pe tine
dacă există ceva în mâna mea
în piciorul meu
în formele umbrei care doarme în urma mea

ai tăcut

te-am rugat apoi să îmi spui
dacă se alege vreo literă
din câinii care latră înapoia mea

ai râs

și azi râzi




La steaua ce a trecut

am întins spre tine un gând
ţi-ai adus aminte că tatăl tău a fost în război
şi l-ai lovit
am aşezat un covor în poala pădurii
i-ai tăiat crengile care puteau să fie leagăn
am inventat o moară de cuvinte
ai prăvălit un bolovan uriaş către uşa de la intrare
te-am chemat să îmi calci pragul casei
ţi-ai luat armele alături
să le ai la îndemână
ţi-am arătat o stea
care pleacă să cutreiere cerul

dar ce ai de ce plângi




Lasă-mi tăcerile

lasă-mi tăcerile
te rog
sunt pietrele mele
cu care mă învelesc
după ultima zi de aducere aminte

nu te lega de ele
te rog
sunt legendele
nescrise
ale oului ieşit din cuvânt

lasă-mi tăcerile
te rog
sunt gândurile mele netrăite
să le am de umbră
în stobor




Am dat drumul la câini…

am dat drumul la câini în mijlocul soarelui
eu
cel singur al tău
fără să mai clatin perdeaua destinului
cu mici alinturi
de căpătâi

priveai de peste deal cum aleargă câinii
pe curbura unui drum înfundat
fără să cauți mătănii în cuvinte
tu cea singură a mea
(liniște în spaima nemișcării de trestii)

nu îmi amintesc de au fost și corbi
ar fi trebuit să doarmă în aer
fără să mai știu
dar am dat drumul la câini
să muște din ochii mei
atârnați de coaja unui stejar
bătrân
pe cănd încă mai priveai
la apusul celei din urmă lumini

e trist




Am ochii rupți…

am ochii rupți
rupte am pleoapele din grija de a vedea
umbra unui picior desculț
așezat pe spirala fântânii
vor spune unii că este durere
poartă a cuvântului sfârtecat în deșert
de trecerea săgeții prin retina inimii
când mor guguștiucii în văzduh
vor spune că este noapte
fiindcă nu am ce vedea
răsărit sub faldul de nori
care și ei mor

poate

în roba descusută a nopții




Atingeri pe furiș

mă rog să taci pentru că vrei să taci
în forma adâncă a frunzei
plecată la rădăcina copacului
să îi sărute lui
cumpănă a fluturilor
amintirea nașterii

mă rog să ai inima plutitoare
deasupra cuvintelor
pentru că îți place ție să fii ochi gânditor
în boarea lacului care moare
sorbit de pești ai lunii

te implor
așa fac eu când nu dorm în mine
te implor să închizi ușile toate
pentru că așa alergi tu călăreţii luminii
din vârșa educată să tacă

numai să nu atingi nume
iarba care a răsărit fără voie în firida ochilor
să nu o atingi
cu strigătul lupilor încarnați în zăpadă




Ce ar fi ea de nu ar fi trup

ea nu are trup
este în firea stelelor să plutească
în mijlocul unui corp

trupul imens
nemăsurat
ireversibil numit univers
este plin de dinţii arătători
ai stelelor care muşcă din el
nici tăcerea lor nu e mai blândă
incandescența ghirlandelor de flăcări
orbesc ochii călătorului prin nori
nu ai ce face
îi spun zeului care mi s-a ascuns în spatele grădinii
nu ai ce face într-un univers atât de fierbinte
trebuie să iubeşti

ea nu are trup
îmi spun mie
că nu are carne
înveliş de piele
os
dar întrebări
asemeni zeului mort de lumină
în grădina ochiului meu
există

ce ar fi ea de nu ar fi trup?




De nu te-aș ști

ce ai fi tu
de nu te-aş şti

de nu te-aş cunoaşte
ce ai fi

de nu m-aş înfiora
ce ai fi

trecere
doar trecere
nici atât nu s-ar spune
de nu ar fi ochii mei
să te păstreze vie




De unde nu ai fost

te-am prins de mână şi ți-am spus
stai
nu pleca nu acum
nu înainte de a ști
ceea ce nici eu nu știu
dacă poți să pleci
de unde nu ai fost niciodată

ochii mi se despart de buzele frunză
când te întreb
poți tu să pleci
ca și cum te-ai întoarce de undeva
de unde nu ai fost

am cearcăne pe timpane
am râuri care îți strigă furios
poți tu să pleci
atât spune
poți să pleci
de unde nu ai fost niciodată




Dor

ea nu se sfia să spună
mi-e somn de ochiul tău
știind
ea știa că nu poate să doarmă
în dedesubtul retinei mele

mi-e sete de sângele tău
deși știa
ea știa că fără sânge
nu am să mă mișc de lângă ea

mi-e răcoare de căldura ta
îmi spunea ea
din lăuntrul oaselor mele

chiar dacă nu îmi putea smulge
tot fulgerul dintr-o dată
ea
femeia singurei lumini pe care o știu
nu se sfia să spună
apoi să mă rupă în bucăți de carne
din care să se înfrupte

azi femeia mea
a mea
a mea
nu mai doarme niciunde





Ea care sunt eu

eu am întins piciorul şi am zis
vezi
este mai aproape de mine
decât ideea de tine

am întins degetul brațului și am zis
vezi
chiar și sângele din el este mai aproape
decât imaginea ta

am întins pleoapa din aer și am zis
vezi
chiar și aerul este mai lângă
decât starea de tine

chiar și respirația ți-o ia înainte
vezi
chiar și ghimpele care îl am în picior
a pătruns mai în carne
decât atingerea ochiului tău

a râs
desfă-ți trupul dacă ai curaj
și spune

a râs
tu nu eşti altceva decât eu




Ea este singura

ea era una
singura
desăvîrșita întrupare a luminii în sublim

nu trebuia să se spună nimic
absolut nimic
se știa la nivel de cer
de univers
că dumnezeu a greșit
când i-a dat drumul în aer

s-a acceptat
în sfatul stelelor
să fie mai mult decât stea
pe ghirlanda unui curcubeu

în fine
nu mai este nimic de făcut
ea este una
singura
desăvârșita recunoștere
a iubirii




Iartă-mă, de nu ai să poți!

aleargă dinspre mine
dincolo de privire
și șterge umbrele zidurilor
care s-au pătat cu urmele fierbinți
ale buzelor noastre
dar să nu te dezlipești de retină
căci nu ai să poți

fugi din interiorul meu
până hăt
în creasta grădinilor suspendate
tu
cea care vrei să fugi
dar să nu te rupi de atingerea mea
căci nu ai să poți

depărtează-te în grabă de fierberea brațelor
încă întinse deasupra cerului
și nu privi în urmă
acolo ești doar tu




Indescifrabil de simplu

nu știu cine ești
soare cristal
sfinx al luminii
rătăcit în cununile abstracte
safir al incandescenței universale
sau tu
simplu tu
uimire a atingerii că ești atât de vie

nu îmi închipui că știu
(în sinea mea neștiința este iertare)
dacă zăpezile care îți curg pe sâni
sunt mai mult
mai puțin
decât poem al unui sisif nebun
iar tu
aievea și nedefinit
aievea tu
ești întruparea unui absolut suprem

nici nu știu



Albumul selectat nu contine nici o poza.








Comentarii album • 0
Nume:



Acest album nu are incă nici un comentariu.
Către: eunescu09

Mesaj:
Mesajul a fost trimis.
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.